Keyserling la Bookfest

Vizitatorii ediției 2018 a târgului de carte Bookfest au putut putea găsi la standul editurii SENS, în cel de al treilea și al patrulea volum al seriei Keyserling, Opere Complete, cărțile lui Hermann Keyserling De la Suferință la Împlinire și Meditații Sud-Americane.

Indiferent de familiarizarea cu stilul și problematica autorului, cititorii vor regăsi în aceste volume esența pur paideică a mesajului său spiritual-sufletesc, adresându-se nu filosofilor profesioniști, ci tuturor oamenilor pe care înstrăinarea progresivă de Creștinismul tradițional și conștientizarea tot mai acută a neîndeplinirii promisiunilor epocii “progresului” și ale pozitivismului scientist i-a confruntat și continuă să-i confrunte cu labirintul nihilismului și al întrebărilor fără răspuns. Redăm în cele ce urmează pasajul final al capitolului ”Libertate” din volumul De la Suferință la Împlinire.

Ce-i drept, niciodată nu se va da un răspuns clar la întrebarea:

În ce măsură Sinele cel mai profund, care, după cum au mărturisit toți cei ce l-au perceput în ei, e transpersonal, este şi ceva obiectiv independent, sau o parte, un vas, ori expresia unei unități de ordin superior; exprimat în mod extrem: dacă Dumnezeu este subiectul cel mai adânc al omului personal, dincolo de izolarea sa personală ultimă, sau dacă între Dumnezeu şi om este un abis de netrecut. Nişte oameni cu trăiri religioase la fel de profunde au susținut o concepție sau alta.

Dar a fost o greşeală a întregii tradiții religioase de până acum că s-a pus accentul pe această întrebare: practic, e indiferent în ce sens răspundem. Această greşeală, şi nimic altceva, explică “depărtarea de Dumnezeu” a epocii noastre, care nu numai că se extinde tot mai mult, ci merge şi tot mai adânc.

Din punctul de vedere al scopului concret pe care orice aspirant la spiritualitate îl recunoaşte involuntar ca al său, decisivă nu e nici măcar întrebarea teoretică dacă Dumnezeu există sau nu, şi cu atât mai puțin aceea dacă, în ultimă instanță, omul determină sau e determinat, ci faptul că punctul esențial pentru evoluția sa se află totdeauna, în orice circumstanţă, în solitudinea creatoare a individului.

Este exact acelaşi lucru dacă cineva se deschide total influenței Dumnezeului în care crede, sau dacă el îşi asumă personal responsabilitatea ultimă; în acest din urmă caz libertatea se manifestă prin mijlocirea polului “plus” al vieții, iar în cel dintâi prin polul “minus” al ei. În studiul “Sensul ultim al libertății”, conținut în Renaştere, am arătat că legătura organică dintre diferiții centri din om determină un raport indestructibil de corelare între realitățile pe care le desemnează cuvintele necesitate, libertate şi grație divină, precum şi legea care vrea ca supraaccentuarea uneia să o consteleze inevitabil pe cealaltă. Aici pe noi ne interesează următorul lucru: faptul că necondiționarea personală a Sinelui solitar rămâne, în orice circumstanţă, instanța personală ultimă a omului.

Efectiv, nicio mare religie n-a spus vreodată altceva, oricâte confuzii au putut rezulta din exprimarea deseori neclară a teologiei. Fundamentarea israelită pe “Lege” a Dreptății îşi are dimensiunea profundă în reprezentarea că omul răspunde nu numai în fața lui Dumnezeu, ci pentru Dumnezeu, şi în doctrina potrivit căreia lumea a fost creată pentru a-i permite omului să aleagă. Analog, toate doctrinele predestinării îşi au corectivul în ideea că omul trebuie într-un fel sau altul să-şi dovedească destoinicia, idee care presupune o responsabilitate personală mai mare decât cea dată de orice altă învățătură mai blândă.

Acolo unde se pretinde numai credință, care, ca atare, ar justifica orice, rămâne păcatul îndoielii; dar păcatul este expresia supremă a vinovăției, iar vinovăția nu există fără o responsabilitate ultimă. Însă, dacă ne gândim acum la multistratificarea ființei umane, putem spune, în încheiere: mai jos de nivelul spiritualității sale, omul nu este liber şi, de aceea, nici nu poartă nicio răspundere.

În schimb, ca ființă spirituală el este, potențial, absolut răspunzător şi el nu poate să devină liber şi nici să-şi îndeplinească menirea de om aşa, dacă nu-şi asumă, în ultimă instanță, întreaga responsabilitate pentru tot ceea ce-l priveşte lăuntric şi nu se decide astfel, în mod total şi fără rezerve, pentru libertatea sa. Odată cu recunoaşterea acestui lucru, omul renunță la siguranța ultimă pe care o cere Frica primordială.

Numai cine renunță la această securitate ultimă, numai cine se declară pe toată linia partizan al curajul originar ca voință de risc, numai acela poate spera să elibereze cu totul partea liberă din el. Există, însă, o singură cale de eliberare potrivită pentru toți: aceea de a te deschide tuturor solicitărilor vieții în spiritul unei deschideri complete către lume, fie în sensul eroului, care întâmpină orice pericol cu viziera ridicată, fie în sensul celui care, printr-o experienţă integrală şi complet acceptată a toate celor care-l ating, vrea să se transforme pe sine.

Aceasta este, deci, calea riscului, a experimentării, a renunțării principiale la toate obişnuințele, la orice siguranță; e calea aventurii spirituale. Bineînţeles, aici e vorba de altceva decât de acea abandonare pasivă de sine, care spune “Da” oricărui lucru ce survine, spre care atât de mulţi oameni sunt înclinaţi. Un astfel de abandon înseamnă a-i “pasa” altuia sau întâmplării responsabilitatea proprie, implicit, renunțarea la ea.

Este un abandon care nu face pe nimeni să fie liber. Singurul care-l face pe om să progreseze este riscul care cere curaj moral. Trebuie să rişti şi apoi să nu laşi ca Dumnezeu, sau Destinul, sau Hazardul să răspundă în locul tău, ci să iei absolut toată responsabilitatea asupra sa, nu numai pentru ceea ce faci tu însuţi, ci mai ales pentru ceea ce ţi se întâmplă. Totul depinde de acest gest al subiectului, prin care el revendică responsabilitatea plenară; starea obiectivă de fapt nu intervine câtuşi de puţin, căci în sfera libertății posibile, factorul subiectiv decide în ultimă instanță.

Ajunși aici, suntem în măsură să demascăm ‒ așa cum am dezvăluit mai sus, sensul veritabil, foarte puțin edificator, al unei anumite atitudini pasive care se crede profundă ‒ natura veritabilă a celor care pretind că luptă pentru libertatea Spiritului. Ceea ce ei numesc a lupta este, bineînțeles la adăpost de orice primejdie, a denunța regimurile ne-liberale și a-i denigra pe cei care rezistă în condiții dificile, în loc să o șteargă așa cum au făcut ei.

În primul rând, cel care, fără să riște nimic, obține niște succese facile flatând opinia publică, nu face niciodată dovadă de libertate interioară: el nu e decât avocatul, el însuși în afara cauzei, al anumitor drepturi ‒ iar orice drept ca fixare nu este o creație a Spiritului, ci a Fricii primordiale. În al doilea rând, și înainte de toate: domnia libertății înseamnă domnie a părții libere, iar aceasta, neafirmându-se decât decât “rămânând pe poziții” în fața puterilor ne-libere din om și din afara lui; oricine dă bir cu fugiții ‒ intenționat întrebuințez aici o expresie vulgară ‒ tocmai prin asta nu se afirmă ca om liber, ci sclav.

Căci libertatea, nefiind ea însăși decât risc și netrăind decât prin și în risc, oricine se retrage în ceasul luptei în spate prin aceasta reneagă Spiritul. Libertatea omului nu se manifestă decât în lupta perpetuă pentru libertate; niciodată și nicăieri aceasta din urmă nu există în stare statică. Ceea ce diferă de la o epocă la alta nu e decât ordine de bătaie adoptată și configurația terenului unde are loc ciocnirea. Dacă există oameni despre care se poate spune că au luptat pentru libertate, aceștia sunt exact cei pe care Biserica i-a martirizat fără a ajunge să-i facă să abdice de la libertatea gândirii lor.

Și, totuși, dacă astăzi se poate spune că ei au susținut lupta cea bună, asta nu e datorită scopului obiectiv pe care-l urmăreau, ci, mai degrabă, fiindcă erau animați de același spirit ca și martirii creștini care-și afirmau credința dogmatică în fața scepticismului liber-cugetător al păgânilor. Astăzi, în epoca marii Revolte a Forțelor Telurice, câmpul de întâlnire și ordinea de bătaie nu mai sunt deloc aceleași cu cele din secolul XVIII: astăzi doar cel care-și afirmă libertatea de om şi care rezistă ca om liber în fața fatum-ului colectivist și mașinismului, omul care refuză să dea bir cu fugiții, dar care refuză totodată să moară pentru vreo idee oarecare ‒ nicio idee dogmatică nu mai e în joc de această dată ‒, omul care știe să trăiască liber în ciuda tuturor lanțurilor, a tuturor presiunilor, a tuturor călușurilor cu care se încearcă împiedicarea, oprimarea, zugrumarea lui, a omului care în viaţa de zi cu zi nu se mulțumește să afirme substanțialitatea Spiritului, ci o și demonstrează.

Aici nu e vorba de nimic abstract, ci de lucrul următor: era concretismului, care a debutat prin concretismul naturalist și care determină astăzi lumea sub cele două forme ale naturismului mecanicist (inspirat de natura anorganică) și a naturismului biologic (ideile rasei, sângelui, ale solului natal, nu va conduce la un concretism spiritualist decât atunci când Spiritul își va fi redovedit și el existența concretă, așa cum și-a dovedit-o la începutul erei noastre.

Așadar, singurul care contează astăzi drept campion al libertății este martirul, în sensul originar al cuvântului, care înseamnă “martor”. Iar caracterul polar al oricărei manifestări vitale face ca de data asta nu omul care acționează, ci cel ce știe să îndure, nu cel ce face tapaj cu adevărul său, ci cel care-l radiază în tăcere că fie cel care, pe termen lung, într-o lume schimbată, va putea restaura primatul Libertății. Glasul tăcerii, dacă putem spune așa, răzbește astăzi mult mai departe decât cel mai puternic tumult. Cinste, deci, celor care rabdă, fie că sunt sau nu remarcați. Cinste celor care nu se conformează cu ceea ce nu pot aproba, dar care, pe de altă parte, au tăria de a menține, între Spiritul solitar și masa gregară, acea tensiune care trebuie să dureze până la victoria finală a Spiritului.

Adevărul acesta e valabil în toate sensurile: la un subiect dat totul depinde de sensul intim al gestului său. Dacă cel ce vrea să-și manifeste libertatea nu poate avea dreptul să fugă, indiferent de pericolul la care se expune rămânând pe poziții, dacă aspiră la o libertate tot mai completă de la o etapă la alta, îi este, de asemenea, oprit să se debaraseze de orice greutate lăuntrică, punând-o în spatele altcuiva, indiferent cine ar fi acesta: Conducător, Destin sau Hazard, Necesitate naturală sau Dumnezeu. El trebuie să-şi ia asupra sa, din capul locului, toate consecințele lucrurilor la care participă într-un fel sau altul.

Şi el nu trebuie să se simtă răspunzător față de alții, nici chiar față de Dumnezeu, ci numai față de el însuşi. Orice pasare a responsabilității în seama Providenței pentru faptele şi suferințele proprii e un şiretlic ordinar al laşității. Orice declaraţie de genul “desigur, asta n-ar fi trebuit să se întâmple”, este o renunțare sinucigasă. Există, bineînțeles, ceva ce poate fi numit în modul cel mai neutru şi, totodată, mai exact, conjunctură cosmică. Prin ea nu trebuie să se înțeleagă soarta naturală, în cadrul căreia nu există, bineînțeles, nicio determinare – aici omul e doar o rotiță într-un angrenaj mai mare, din care nu-i este dat să evadeze –, ci apartenența, chiar şi a individului izolat, în dimensiunea transsubiectivului şi a transpersonalului, la un mare tot.

Dar acestuia, omul, căruia îi revine decizia ultimă, îi aparţine tocmai ca om liber şi solitar. Iar sensul personal al fiecărui eveniment exterior, chiar şi acolo unde e determinat cosmic, constă în felul cum îl primeşte fiecare, personal, şi cum şi-l asumă; altfel nu s-ar fi întâmplat ca pretinse planuri divine de mântuire să eşueze unu după altul din cauza omului. Aşadar, nu e nici mai mult, nici mai puțin decât o blasfemie, atunci când un om, indiferent în ce situație, invocă Providența.

Aceasta n-a fixat niciodată dinainte felul în care omul primeşte şi pune în valoare ceea ce îi este dat şi vine spre el, iar acesta e singurul lucru care contează când e vorba de sensul a ceea ce se întâmplă. Astfel, înțelepciunea orientală străveche spune: Totul e în puterea lui Dumnezeu, numai teama de Dumenzeu nu. Cât despre raportarea omului individual la cele ce i se întâmplă în mod obiectiv, până acum există o singură teorie oarecum probabilă: doctrina indiană a Karmei. Niciodată, spune aceasta, nu i s-a dat omului să suporte ceva care să nu fie conform cu Sinele lui solitar cel mai profund.

Dar nu fiindcă fericirea şi nefericirea ca atare ar avea o importanță metafizică, ci în măsura în care orice gândire şi orice faptă produce inevitabil anumite consecințe empirice. Dacă, în ele, e vorba de o pedeapsă, o ispăşire, o încercare, o piedică sau un stimulent, aceasta o hotărăşte tot Sinele solitar prin luarea sa liberă de poziție. În acest sens, n-a existat încă niciodată un conducător trimis de Dumnezeu, indiferent pe ce tărâm, şi nici nu va exista vreodată unul. Un Mântuitor poate să ocupe cel mai înalt rang în sfera metafizicului – întreaga sa importanță istorică depinde de ceea ce face el în mod liber pe Pământ cu posibilitățile sale şi de felul cum se raportează ceilalți liber la el în plan spiritual, sufletesc şi practic. Istoria este singurul plan al devenirii în care omul este responsabil, el singur.

Aici nu decid nici legi ale Naturii, nici norme spirituale: aici totul depinde de decizia independentă a oamenilor, de înțelegerea lor, de alegerea şi puterea lor de a lua hotărâri, când conduc şi când se supun. Cel ce ar mai pune la îndoială cele de mai sus, să mediteze la mersul istoriei: fără excepție, până acum, toate lucrurile mari şi bune inițiate de nişte spirite individuale înalte au eşuat din cauza insuficienței succesorilor lor. Cum este, însă, posibil ca un om să se centreze atât de complet în partea sa liberă? Este posibil tocmai fiindcă judecat în cadrul categoriilor de spațiu, timp şi cauzalitate, lucrul acesta nu este posibil.

Fiindcă această posibilitate există în orice clipă, dar nu în timp; ea constă în irupţia unui Sens nou în fiecare serie cauzală, dar nu din direcția unei serii cauzale date. A fi liber constă, la modul cel mai profund, în a avea o atitudine nefixată, planând liber față de tot ceea ce este viața, față de tot ceea ce aduce ea şi tot ceea ce o alcătuiește. Într-o atitudine de absolută indiferenţă creatoare, care constă, pe de o parte, într-o independență faţă de tot ceea ce îl leagă pe om de lumea subterană, şi, pe de altă parte, într-o independență lăuntrică față de tot ceea ce spiritul îşi poate reprezenta drept scop.

Putem spune acum, cel puţin în cadrul acestui text, ultimul cuvânt despre libertatea de gândire. În măsura în care trebuie să fie un ideal, ea nu constă nicidecum în libertatea de a exprima o părere oarecare, oricât de greşită şi dăunătoare; ci, constă numai şi numai, dar pe de altă parte, cu totul şi cu totul, în libertate îndreptată spre adevăr. Această formulare şi numai ea determină dinainte orice progres posibil pe calea cunoaşterii.

Ea leagă ideile de libertate, adevăr şi responsabilitate într-o unitate indisolubilă, dar responsabilitatea implică, din partea ei, curajul de a risca. În libertatea îndreptată spre adevăr zace prefigurată posibilitatea emancipării chiar şi de ceea ce, judecat din direcția Naturii, pare a fi o legătură irevocabilă: legătura cu ceea ce e prefigurat în propriul inconştient. Orice tradiție condiționează o anumită formă particulară de a fi, prin mijlocirea căreia se exprimă apoi orice nouă cunoaştere.

Astfel, fiecare creştin trăieşte involuntar realitatea metafizică sub formă creştină, iar indianul sub una hinduistă etc.; aici propria necondiționare se exprimă numai în ceea ce noi proiectăm asupra fundalului preexistent. Este, însă, posibil să ajungem şi dincolo de această implicare în nume şi formă: aşadar, a fi liber înseamnă doar pentru cel liber şi calea spre adevărul absolut. Aşadar, libertatea, pentru care omul trebuie într-adevăr să-şi sacrifice viaţa nu e nicicând o formulă abstractă oarecare: niciuna dintre acestea nu va rezista pe vecie criticii.

Nu e vorba, în primă instanţă, nici de a spune, nici de a cunoaşte, ci de a fi adevărul. Trebuie să fim adevărul în sensul pe care-l înţelegea Isus atunci când a spus: “Eu sunt Adevărul”. Orice altă valoare nu este valabilă decât în funcție de valoarea Fiinţei. Cel ce-şi întemeiază întru totul viața în fiinţa sa liberă, şi-o întemeiază implicit în posibilitatea sa de a acționa magic. În adâncul fiinţei sale, omul nu este deloc o ființă a Ganei inerte, ci, vorbind la propriu, un magician.

Ca magician a şi acționat orice om care a devenit atât de liber lăuntric, încât partea liberă l-a determinat întru totul. Un asemenea om nu e câtuşi de puţin afectat de legătura indisolubilă a părții sale empirice cu procesele naturale. Pentru sine însuşi, oricât de legat e în aparență, deja el i-a scăpat acestei legături. “Ca printr-un miracol”, accidentele care se abat asupra lui se manifestă şi se sfârşesc altfel decât ar trebui s-o facă după judecăţile omeneşti.

El fie pare inepuizabil în productivitatea sa, fie neobosit; fie ferit de boală şi molipsire, fie tânăr la vârsta cea mai înaintată, până la moarte. Însă, înspre exterior, un astfel de om liber declanşează cu atât mai multe efecte magice. Pe cei obidiți şi împovărați care se apropie de el, îi eliberează ca de la sine; la contactul cu el, cele mai multe dintre problemele care-i apasă pe aceşti oameni încetează dintr-o dată să mai fie probleme.

În mod involuntar, el îi vindecă pe cei indolenţi şi inerţi de indolenţa lor, pe cei laşi de laşitatea lor, pe cei necredincioşi de necredința lor. Cei orbi din punct de vedere spiritual devin văzători prin prezența lui, şi, conştienți de păcat, se simt mântuiți. Prin faptul că omul liber radiază atât de pur, că dă în mod pur, fără a lua nimic înapoi, el tronează din punct de vedere lăuntric sus, sus de tot, deasupra oricărei Foame şi oricărei Frici, a oricărei griji şi a oricărui exclusivism.

Prin aceasta el a devenit un potir pur al bucuriei şi cunoaşte întreaga beatitudine pe care omul, aşa cum este el astăzi, o poate atinge pe Pământ. Am încheiat în mod intenționat ultimele reflecții cu o imagine ideală care, poate că n-a fost niciodată atinsă aşa cum o schiţez eu: fie ca ea să acţioneze acum independent în sufletului cititorului. Această înşiruire de idei îşi va putea găsi împlinirea de-abia în capitolul următor. Dar, pentru că în adâncul sufletului său fiecare vrea bucuria şi nu obtuzitatea, e clar deja de pe-acum că fiecare, indiferent unde-şi caută suprema fericire, nu şi-o poate găsi decât în libertate.

Şi pentru că depinde de fiecare unde pune în el accentul şi cu ce forță; pentru că partea liberă trăieşte în fiecare şi pentru că fiecare este, în modul cel mai profund, acul indicator al propriei balanțe, fie că o ştie sau nu; pentru că, în fine, nu este în discuție o realizare de durată, ci doar o rămânere în stare de veghe şi tensiune, de la o clipă la alta, îi este dat fiecăruia să devină creatorul propriei sale libertăți. Calea îi este trasată de cea mai frumoasă frază rostită de Meister Eckhart: “Caută în orice clipă să fii ca un om care-şi începe viaţa.” Cât despre cel ce se îndoieşte şi îşi pierde speranţa, îl încurajeză o altă frază a aceluiaşi maestru: “Dacă nu ți-a lipsit cu adevărat voința, ci numai putinţa: Cu adevărat, în fața lui Dumnezeu ai făcut tot ce aveai de făcut!”