Era maşinilor

Nu se poate spune că autorii din diaspora se bucură (cu cele cîteva excepţii de notorietate) de bunăvoinţa criticii româneşti, care tinde să-i treacă sub tăcere sau să-i minimalizeze. Nu mă mir prin urmare că, după 1990, s-a vorbit ciudat de puţin despre C. Virgil Gheorghiu şi despre romanul său Ora 25, care nu numai că a avut, la apariţia lui (Paris, 1949), un mare succes de critică şi de public (se pare că a fost romanul românesc cel mai vîndut în Occident), beneficiind de prefaţa elogioasă a lui Gabriel Marcel, dar s-a bucurat şi de o ecranizare (1967) din a cărei distribuţie n-au lipsit Anthony  Quinn şi Virna Lisi.

Cartea a cunoscut recent o nouă ediţie (Editura Sens, 2017) şi rămîne de o tulburătoare actualitate, dovedindu-se o operă de pionierat,  care aruncă o lumină necruţătoare asupra societăţii tehnologice contemporane, iar cele scrise de C. Virgil Gheorghiu în 1949 rămîn valabile şi la mai bine de o jumătate de secol de la apariţia romanului.

Despre autorul său e bine să se ştie că s-a născut în 1916, într-o comună din judeţul Neamţ, a făcut mai întîi studii militare, apoi de filozofie şi s-a afirmat ca scriitor mai ales cu volumul  de versuri Caligrafii pe zăpadă (premiat în 1940) şi cu reportajele de pe frontul de Răsărit, adunate sub titlul Ard malurile Nistrului! (1941). Epopeea grotescă, dacă n-ar fi tragică, a soţilor Gheorghiu (pe care o regăsim în Ora 25) a început în 1944. Ataşat cultural în Croaţia, scriitorul, împreună cu soţia lui, părăseşte Zagrebul ameninţat de forţele sovietice şi de armata de partizani a lui Tito şi încearcă să se refugieze în Germania, pe teritoriul ocupat de americani. Întrucît România era încă în război cu puterile aliate, cei doi sunt arestaţi şi închişi. Reuşesc să ajungă în Franţa abia în 1948. Aici C. Virgil Gheorghiu va desfăşura o activitate literară prolifică (peste 50 de titluri), iar Ora 25 va fi tradusă în principalele ţări din Europa de Vest. Face studii de teologie şi este hirotonit preot în 1963. A murit în 1982.

Născut, aşadar, dintr-un filon autobiografic (autorul primeşte în carte masca scriitorului Traian Korugă), romanul cel mai de răsunet al lui C. Virgil Gheorghiu poate fi citit în mai multe chei de lectură: ca roman de război, ca roman „politic“, ca distopie (de vreme ce cartea se încheie cu declanșarea celui de‑Al Treilea Război Mondial) şi ar putea fi integrat foarte bine în „literatura absurdului“, consemnînd, pe urmele faimoasei definiţii a lui Camus, divorţul dintre nevoia noastră de sens şi lipsa de sens a lucrurilor şi a evenimentelor cu care ne confruntăm. Doar că absurdul care marchează destinele eroilor lui C. Virgil Gheorghiu nu mai reprezintă o ficţiune (ca în parabolele lui Kafka), ci este absurdul cît se poate de real al istoriei. Comparînd Ora 25 cu faimosul Erewhon al lui Samuel Butler, Gabriel Marcel observa de altfel în prefaţa romanului: „Dacă Erewhon este o utopie de genul lui Gulliver, de exemplu, nimic nu ar putea fi mai puţin atemporal şi mai puţin utopic decît romanul domnului Gheorghiu. Narată cu precizia scrupuloasă a unui memorialist conştiincios, această poveste apare ca o expresie fidelă a ceea ce tinde să devină omul într-o lume care îl neagă“.

Protagonistul romanului, Johann Moritz, devenit evreul Iacob Moritz, ca urmare a maşinaţiilor unui şef de post care îi rîvneşte soţia, transformat apoi, din capriciul unui colonel SS, într-un arian „pur sînge“, şi aruncat dintr-o temniţă în alta şi dintr-un lagăr de concentrare într-altul (soartă pe care o împărtăşeşte şi Traian Korugă), este un Joseph K., dar un Joseph K. cu o identitate istorică precisă, produsul unui mecanism sociopolitic care generează nenumăraţi potenţiali Josephi K. şi căruia scriitorul îşi propune să-i dezvăluie angrenajele inumane. Căci, înainte de toate, Ora 25 este un roman de „idei“ sau un roman „cu teză“ (aşa cum sînt şi romanele existenţialiste ale lui Camus sau Sartre) şi are calităţile, dar şi defectele inerente acestei formule. Personajele pot să pară cam schematice, antitezele – cam stridente, dialogurile cam patetice şi artificioase (dar ce e mai greu de scris într-un roman decît dialogurile?). Rămîne (şi acesta fiind esenţialul în cazul unui roman „cu teză“) mesajul, iar din acest punct de vedere putem spune, fără a greşi, că în 1949, scriitorul era un clarvăzător. În viziunea lui, omul secolului al XX‑lea a început prin a-şi repudia valorile tradiţionale: „Cultura noastră […] a dispărut. Ea avea trei calităţi: iubea şi respecta frumosul – obicei învăţat de la greci; iubea şi respecta dreptul – obicei pe care l-a învăţat de la romani; iubea şi respecta omul – obicei pe care l-a învăţat, greu şi foarte tîrziu, de la creştinism“. Locul acestor valori a fost luat de societatea tehnologică, în care totul este subordonat ideilor de randament, productivitate, eficiență. Ea „distruge tot ce am creat şi creat timp de secole. Civilizaţia tehnică a reintrodus dispreţul pentru om, exact ca în barbarie. Astăzi omul este redus doar la dimensiunea lui socială“. Con­secinţa este dispariţia persoanei, a individului, nu mai există decît categorii, omul s-a transformat dintr-un „cine“ într-un „ce“, dobîndind tot mai multe din caracteristicile unei maşini. Iar în plan politic, consecinţa este totalitarismul. Care se naşte din dispreţul faţă de individ, fie că e afişat la vedere, fie că e disimulat în spatele unor pretinse valori naţionale (nazismul), umanist-egalitariste (comunismul) sau al aparentelor democraţii.

De aceea, istoria stă actualmente sub semnul apocaliptic al „orei 25“, iar lumea actuală e lumea „de după apocalipsă“. Şi e de notat că C. Virgil Gheorghiu a reuşit să pună cu exactitate diagnosticul societăţii actuale într-un moment în care simptomele răului erau încă într-o fază incipientă, cînd încă nu se decretase moartea omului, moartea limbajului şi a sensului, cînd încă nu apăruse ceea ce Jacques Ellul numea „ideologia neantului“. De aceea Ora 25 mi se pare o carte de mare actualitate. Corifeii dîmboviţeni ai post-umanismului ar trebui să citească şi să ia aminte. Hitler, Stalin, Pol Pot au fost şi ei, în felul lor, nişte postumanişti.

                                                                                                        Octavian Soviany - Revista Observator Cultural