Notă! Echipa este în vacanță în perioada 28 iulie - 15 august.
Comenzile primite în această perioadă se vor onora din 16 august.

Descriere

În cadrul colecției Opere Fundamentale ne-am propus să începem editarea scrierilor doctorului și filosofului Albert Schweitzer, o personalitate remarcabilă a secolului trecut, câștigător al premiului Nobel pentru Pace în anul 1952.

Filosofia Culturii Decăderea și reconstrucția culturii - Cultură și Etică

Albert Schweitzer
64 RON

Adauga in cos

Estimare livrare curier:
08 December

Din colectia: Opere Fundamentale

Poate vă interesează și următoarele cărți

Fragment Filosofia Culturii Decăderea și reconstrucția culturii - Cultură și Etică

STĂM sub semnul decăderii culturii. Războiul nu a creat această situație. El însuși este doar o manifestare a ei. Ceea ce era dat pe plan spiritual, s-a convertit în fapte, care, la rândul lor acționează acum din toate punctele de vedere negativ asupra spiritualului. Interacțiunea dintre factorii materiali și cei spirituali a căpătat un caracter funest. Curenți cu vârtejuri fatale ne antrenează în josul unor cataracte enorme. Numai cu prețul unor eforturi uriașe mai putem spera să readucem barca destinului nostru, din primejdiosul braț secundar pe care am lăsat-o să se angajeze, înapoi pe cel principal.

Noi ne-am îndepărtat de cultură, fiindcă printre noi n-a existat nicio reflecție asupra culturii. La trecerea dintre secole au apărut, sub cele mai diverse titluri, o serie de lucrări despre cultura noastră. Ca și cum ar fi ascultat de o parolă secretă, ele nu și-au propus să constate starea vieții noastre intelectuale, ci s-au interesat exclusiv de devenirea ei istorică. Pe o hartă în relief a culturii ni s-au desenat drumuri contemplate și născocite care să conducă prin munții și văile peisajului istoric de la Renaștere până în secolul XX. Simțul istoric al autorilor și-a serbat triumfurile. Mulțimea instruită de el s-a simțit satisfăcută să-și vadă cultura înțeleasă drept produsul organic al atâtor forțe intelectuale și sociale acționând de-a lungul secolelor. Nimeni n-a făcut însă inventarul vieții noastre intelectuale. Nimeni nu i-a examinat noblețea mentalității și energia îndreptată spre adevăratul progres.

Astfel am trecut noi pragul secolului cu închipuiri nezdruncinate despre noi înșine. Ceea ce s-a scris pe acea vreme despre cultura noastră ne-a întărit credința candidă în valoarea ei. Cel ce exprima vreo rezervă era privit cu uimire. Mulți dintre cei aflați pe drumul rătăcirii se opreau și o luau din nou pe strada cea mare, deoarece li se făcea frică de cărarea care-i ducea departe de ea. Alții mergeau pe ea, dar în tăcere. Percepția care lucra în ei îi sortea singurătății.

Acum e clar pentru toată lumea că auto-nimicirea culturii este în curs de desfășurare. Nici ceea ce mai stă în picioare din ea nu mai e foarte trainic. Acest rest încă se mai ține fiindcă n-a fost supus presiunii distrugătoare căreia restul i-a căzut victimă. Dar este de asemeni clădit pe un teren mișcător. Următoarea zguduitură a muntelui îl poate lua cu sine.

Care a fost însă procesul care a dus la sleirea energiilor culturii?   

Epoca Luminilor și Raționalismul stabiliseră idealuri etice privind dezvoltarea individului spre adevărata umanitate, poziția sa în societate, sarcinile materiale și spirituale ale acesteia, comportarea reciprocă a popoarelor și fuziunea lor într-o umanitate unită prin scopurile spirituale supreme. Aceste idealuri etice începuseră să se confrunte cu realitatea în filosofie și în opinia publică, influențând cursul evenimentelor. De-a lungul a trei sau patru generații, atât în concepția despre cultură, cât și în nivelul culturii, se făcuseră progrese de o asemenea amploare, încât epoca culturii părea să fi început definitiv, aflându-se într-o înaintare de neoprit.

Dar, spre mijlocul secolului XIX, confruntarea aceasta a idealurilor etice cu realitatea a început să slăbească. De-a lungul deceniilor următoare, ea s-a îndreptat din ce în ce mai mult spre oprire. Fără zgomot și fără luptă a avut loc abdicarea culturii. Gândurile ei au rămas în urma vremurilor, ca și cum ar fi fost prea epuizate ca să mai țină pasul cu ele.      

Cum s-a întâmplat aceasta?

Factorul hotărâtor l-a constituit eșecul filosofiei.

În secolul XVIII și la începutul secolului XIX, filosofia fusese conducătoarea opiniei publice. Ea se ocupase cu problemele care se puneau în fața oamenilor și a epocii și menținuse vie reflectarea asupra lor în direcția propice culturii. În filosofie a existat atunci o filosofare elementară asupra omului, societății, poporului, umanității și culturii, care a produs în mod natural o filosofie populară vie, dominând opinia publică și întreținând entuziasmul pentru cultură.

Dar viziunea totală optimist-etică despre lume, pe care fondaseră Iluminismul și raționalismul această puternică filosofie populară, nu a putut rezista cu timpul criticii gândirii consecvente. Dogmatismul ei naiv a întâmpinat din ce în ce mai multă rezistență.

Kant a încercat să pună o nouă temelie sub construcția care se clătina, punând de acord concepția despre lume a Raționalismului cu cerințele unei teorii mai profunde a cunoașterii, fără să se atingă de valorile spirituale ale celei dintâi. Schiller, Goethe și alți eroi spirituali ai epocii au înțeles că Raționalismul este mai mult filosofie populară decât filosofie. Dar ei n-au fost capabili să pună în locul a ceea ce au distrus ceva nou care să susțină în opinia publică idei culturale de o forță egală.

Fichte, Hegel și alți filosofi care, asemenea lui Kant, cu toată critica Raționalismului, îi împărtășeau idealurile etice raționale, au încercat să fondeze o concepție totală optimist-etică despre lume pe cale speculativă, adică prin considerații logice și de teoria cunoașterii asupra ființei și a devenirii ei universale. Timp de trei sau patru decenii, ei au reușit să mențină în picioare pentru ei și pentru ceilalți iluzia dătătoare de forță, siluind realitatea în sensul concepției lor despre lume. Până la urmă, însă, s-au răsculat științele naturii care se întăriseră între timp și, cu un entuziasm plebeu pentru adevărul realității, au transformat în dărâmături somptuoasele construcții ridicate de fantezie.

Sărmane și fără adăpost rătăcesc de atunci prin lume ideile etice pe care se bazează cultura. O concepție totală despre lume care să le fundamenteze nu a mai fost construită. Epoca dogmatismului filosofic era definitiv depășită. Valoare de adevăr avea numai știința care descria realitatea. Viziunile totale despre lume nu mai apăreau ca sisteme solare fixe, ci doar ca nebuloase de ipoteze.

Odată cu dogmatismul cunoașterii lumii era atins și dogmatismul ideilor intelectuale. Raționalismul naiv, raționalismul critic al lui Kant și raționalismul speculativ al marilor filosofi de la începutul secolului XIX siluiseră realitatea într-un dublu sens. Ei puseseră în gândire intuițiile câștigate deasupra faptelor științelor naturii și totodată proclamaseră idealuri ale Rațiunii care voiau să înlocuiască raporturile existente în mentalitățile și stările omenirii prin altele imaginate de ei. Atunci când prima siluire s-a dovedit absurdă, a devenit îndoielnică și îndreptățirea recunoscută până atunci celei de a doua. În locul doctrinarismului etic, pentru care prezentul nu era decât material pentru făurirea unui viitor mai bun planificat pe cale teoretică, a apărut înțelegerea afectuoasă pentru stările existente, căreia deja filosofia lui Hegel lucrase pentru a-i pregăti calea.

Cu această mentalitate nu mai era posibilă o confruntare elementară ca până atunci a idealurilor etice ale rațiunii cu realitatea. Lipseau candoarea și naivitatea necesare pentru așa ceva. În mod corespunzător, energia convingerilor culturale a regresat. Astfel, siluirea justificată a conștiințelor și stărilor omenești, fără de care acțiunea reformatoare a culturii nu poate avea loc, s-a prăbușit, deoarece era legată de siluirea nejustificată a realității lumii. Acesta este tragicul procesului psihologic care, începând cu jumătatea secolului XIX, s-a petrecut în viața noastră intelectuală.

Raționalismul era depășit... dar odată cu el și convingerea fundamentală optimist-etică despre menirea lumii, a umanității, a societății și a omului pe care el o întreținuse. Deoarece, însă, ea continua să mai acționeze, nimeni nu și-a dat seama de catastrofa care se anunța.

Filosofiei nu i-a fost clar că energia ideilor culturale care îi erau încredințate începea să devină îndoielnică. În încheierea uneia din cele mai proeminente lucrări de istoria filosofiei apărute la sfârșitul secolului al XIX-lea, ea (istoria filosofiei) este definită drept procesul prin care „valorile culturale a căror valabilitate universală este obiectul filosofiei însăși, au devenit pas cu pas tot mai clare, mai sigure și mai recunoscute”. Cu aceasta, autorul uita, însă, că până atunci filosofia nu se limitase doar să se ocupe cu valorile culturale, ci le și trimisese ca idei active în opinia publică, pe când odată cu mijlocul secolului, aceste valori deveniseră din ce în ce mai mult pentru ea un capital neproductiv.

Dintr-un participant activ la devenirea unei aspirații generale spre cultură, filosofia devenise un rentier care se ocupa, departe de lume, cu ceea ce putuse salva din catastrofa de la mijlocul secolului. Ea a devenit o știință, care tria rezultatele științelor naturii și ale științelor istorice, strângând material pentru o viitoare concepție despre lume și întreținând în mod corespunzător o activitate savantă în toate domeniile. În același timp, ea a început să fie din ce în ce mai mult absorbită de propriul ei trecut. Filosofia aproape s-a transformat în istoria filosofiei. Spiritul creator o părăsise. Din ce în ce mai mult ea a devenit o filosofie fără reflectare. Ea reflecta, ce-i drept, asupra rezultatelor științelor particulare, dar reflectarea elementară îi lipsea.

Ea se uita cu compătimire înapoi la raționalismul depășit. Se mândrea cu faptul de a fi „trecut prin Kant”, de a fi „primit sensul înțelegerii istorice” de la Hegel, și de a „lucra în strâns contact cu științele naturii”. Cu toate acestea, ea era mai săracă decât cel mai sărac raționalism, deoarece vocația publică a filosofiei, pe care acesta o practicase cu atâta dărnicie, ea și-o mai îndeplinea numai în închipuire, dar nu și în realitate. În școli și universități, ea mai juca un rol; lumii, însă, nu mai avea nimic să-i spună.

Din neputința sa îi izvora aversiunea pentru orice filosofare pe înțelesul tuturor, atât de caracteristică pentru menirea ei. Filosofia populară însemna pentru ea doar un compendiu pentru uzul mulțimii, simplificat și, în consecință, deteriorat, al rezultatelor științelor particulare, selecționate de ea în vederea unei viitoare viziuni despre lume. Că există o filosofie populară care se naște prin aceea că abordează întrebările elementare interioare pe care indivizii și mulțimea și le pun sau ar trebui să și le pună, că le adâncește într-o reflectare mai generală și mai desăvârșită și le restituie astfel publicului, și că valoarea oricărei filosofii trebuie măsurată până la urmă după gradul în care se poate transforma sau nu într-o filosofie populară – de toate acestea ea nu și-a dat seama niciodată.

Tot ceea ce este profund este în același timp un lucru simplu și se lasă redat ca atare, odată ce este sesizat raportul cu întreaga realitate. El este atunci ceva abstract care capătă de la sine o viață multiformă îndată ce vine în contact cu faptele.

Ceea ce există ca reflectare și căutare în rândurile mulțimii, a trebuit să se atrofieze, deoarece n-a găsit nicio înțelegere și niciun stimulent din partea filosofiei noastre. În fața ei s-a deschis un gol peste care ea nu a mai putut trece.

Din aurul bătut în trecut, filosofia depozitase grămezi. Ipoteze pentru o viitoare concepție teoretică despre lume umpleau ca lingouri nebătute în monezi cămările ei. Dar hrana care să potolească setea spirituală a prezentului îi lipsea cu desăvârșire. Amețită de bogăția ei, neglijase să planteze vreun teren cu roade hrănitoare. De aceea și ignora ea foamea pe care o resimțea epoca și a abandonat-o sorții ei.

Dacă gândirea nu a mai reușit să construiască o concepție despre lume cu caracter optimist-etic și să fundamenteze în ea idealurile de care depinde cultura, aceasta nu a fost vina filosofiei, ci un fapt care a apărut în dezvoltarea gândirii. Dar filosofia s-a făcut vinovată față de lumea noastră prin aceea că nu și-a mărturisit acest fapt și a continuat să se legene cu iluzia că ar întreține într-adevăr un progres al culturii.

După menirea ei ultimă, filosofia este călăuza și gardiana rațiunii colective. Datoria ei ar fi fost să-i mărturisească lumii că idealurile etice nu-și mai aveau punctul de sprijin în vreo concepție totală despre lume și că, deocamdată, trebuiau să-și afle sprijinul în ele însele și să continue să existe prin propria forță interioară. Ea ar fi trebuit să ne arate că avem de luptat pentru idealurile pe care se bazează cultura noastră. Ar fi trebuit să încerce fundamentarea acestor idealuri în ele însele, în valoarea și adevărul lor lăuntric, pentru a le menține astfel viabile chiar și fără contribuția unei viziuni totale despre lume. Atenția celor cultivați și a celor necultivați ar fi trebuit să fie atrasă cu toată energia spre problema idealurilor culturii.

Dar filosofia a filosofat despre orice, în afară de cultură. Ea lucra neabătut mai departe la construirea unei viziuni general-teoretice despre lume, ca și cum prin ea ar fi putut să reconstruiască totul, și nu s-a gândit că această concepție despre lume, chiar dacă ar fi fost gata, fiind dedusă numai din istorie și științele naturii și, deci, fiind neoptimistă și neetică, ar fi continuat să rămână o „concepție neputincioasă‟ și n-ar fi putut produce niciodată energiile necesare pentru fundamentarea și menținerea idealurilor culturale.

Atât de puțin a filosofat filosofia asupra culturii, încât nici măcar n-a observat cum ea însăși, și epoca odată cu ea, deveneau tot mai aculturale. În momentul primejdiei, paznicul care ar fi trebuit să ne trezească dormea și el. Așa s-a întâmplat că noi nu am luptat pentru cultura noastră.

Cartea a fost adaugata in cos