Descriere

Autoarea acestei cărți, Ștefana Velisar Teodoreanu (1897-1995), pe adevăratul ei nume Marie Ștefana (Lily) Teodoreanu, reprezintă efectiv unul din cele mai stranii destine ale literaturii române a secolului trecut. În primul rând, firește, prin durata cu totul excepțională a unei vieți acoperind un secol de istorie. (Și ce fel de secol!...) În al doilea rând ‒ prin structura particulară a psihologiei sale, o extraordinar de reușită sinteză între spiritul măsurii și armoniei latine, moștenit de la mama sa de origine franceză, și spiritul moldovenesc al nostalgiei, visării și duioșiei, rezultat al anilor de formare la umbra celebrității soțului ei Ionel Teodoreanu și în preajma celorlalți apropiați ai lui Ibrăileanu și ai Vieții Românești.

Viața cea de toate zilele

Ștefana Velisar Teodoreanu
42 RON

Adauga in cos

Estimare livrare curier:
21 iulie

Din colectia: Restituiri

Poate vă interesează și următoarele cărți

Fragment Viața cea de toate zilele

Se făcu linişte şi gol. Ferestrele scânceau din balamale. Soarele se prefăcea în păsări galbene pe-un colţ de covor. Începu un cântec ascuţit şi jalnic, cum auzi prin pădurile din Bucovina când trec femeile cu marfă la târg.

Spală Mariţa vasele – constată gândul Elisabetei. De ce o fi apucând-o dorul de casă tocmai când spală vasele? E de nesuferit. Parcă ţi-ar toarce creierul cu degete julite şi aspre. Ce-o fi cu mine? Fac o neurastenie? Ori mă apropii de vârsta critică? 36 ani! M-am măritat prea tânără. Trebuie să mă îngrijesc. Nu mai am chef de nimic. Şi azi... n-am să stau degeaba până seara. Unde o fi Nucă? Nu se aude prin casă. O fi plecat cu Mircea. Nora îşi pune ordine În fişele de la laborator, ca în toate duminicile. M-aş putea duce la Maia, sau la prietenii noştri Trofimii, dar n-aş vrea să mă ghicească, să mă întrebe nimic, sau să fie prea veseli, din discreţie faţă de mine. Uf! – sări sprinten din loc. Se uită încruntată în oglindă, ca la un duşman greu de învins. Eşti prea slabă, fără culoare, ai îşi cute pe obraz, ţi se întunecă părul ca paiele vechi şi ude. Se cunoaşte că ţi-a murit mama de oftică, de nici n-ai avut timp s-o cunoşti! Apoi, îi fu ruşine de cele spuse. Căută cu ochii portretul mamei ei şi îi surâse vinovat, să-i ierte asprelile noi în care se însângera.

Scoase o rochie cu flori albastre din dulap, îşi potrivi părul lung în două funii strânse pe cap. Îi făceau o căciulită vie.

Coborî iute scările. Trecu în grădină aproape alergând. O strigă cineva, dar se făcu că n-aude şi ieşi pe poartă.

O lovi aerul mai cald şi praful în obraz. Îşi potrivi mersul pe pavelele proaste, contraziceau orice ritm, ţineau ochii înhămaţi prea aproape de pământ. Umbla repede, luând tot în răspăr. Ai fi zis că era urmărită şi căuta să scape cotind printre obstacole vii. Întâlnea slugi şi mici negustori. Multe rochii sinilii, de mătase lucioasă, complicat şi strâmt croite, pe trupuri trudite, şi tot acelaşi guleraş strâmb lipit ca o marcă între umeri. Negustoresele, decolorate, călcau anevoios, împovărate de grăsime ca de o marfă de contrabandă în pripă ghemuită sub prea puţine stofe negre. Bărbaţii, sumar ciopliţi, aspru îmbrăcaţi, proaspăt raşi, cu „frizuri” cleioase şi pălării vechi, înaintau răzleţi. Dacă n-ar fi avut mai toţi flori la butonieră şi cravate roşii, ai fi căutat dricul şi drapelul „corporaţiei” să le justifice pasul tărăgănat şi solemnitatea plictisită a feţii.

Bieţii oameni! Fiecare îşi căuta locul la soare, răgazul şi bucuria lui. Scăpau şi ei câteva ceasuri din roata săptămânii şi se dezmeticeau în stradă. Totdeauna Duminica acest miros de tigaie arsă, în care ar sfârâi şi lână şi piele şi ofilite buchete de lăcrămioare.

Alămurile şi scripcile se jucau de-a prinselea prin văzduh. Puneau rămăşag de nuntă sau înmormântare. În glasul lor erau tot atâtea bomboane poleite, flori de hârtie, tăblii de paturi de tinichea vopsită, fotografii cu puchiţei de muşte, vin acru şi pâine nedospită.

Coti pe-o străduţă spre barieră.

Trecu mai departe, printre câini flămânzi, gunoaie şi băltoace pe drumul scofâlcit.

Şi în ea erau câini flămânzi, gunoaie şi băltoace şi drum anevoios spre larg.

Se adună în om atâtea şi atâtea, şi deodată nu mai încape nimic. Atâtea gânduri şi vorbe roiesc în mine şi se revoltă că le ţin închise. Mă tem să nu-mi scape odată, să nu le mai pot struni. Mă servesc de prea puţine acum, cât i-ar trebui unui copil de 7 ani, bine crescut. Când mai scot din celelalte, Mircea zice că sunt absurdă, romantică şi provincială, că-i pregătesc o scenă. A fost un timp când vorbeam amândoi. Nimic nu ne părea de prisos, totul se oglindea, se împărţea, sporea şi ne lega de lucrurile vieţii. Acuma parcă ar fi fixat odată pentru totdeauna tot ce ne priveşte. Mişcarea continuă prin inerţie. Orice a survenit, fărâmă cu fărâmă, a fost prins de tăcere, să pară vechi, dintotdeauna, firesc.

Alianţe noi nu se mai fac. S-au lipit încet pe mine multe etichete. Singură nu mai ştiu care-mi corespund, care s-au întipărit în mine, care m-au îmbrăcat în altcineva, în care mi-i atât de strâmt că nu mai pot face o mişcare naturală. Tot ce mă leagă mă doare. Nu mă pot dezbrăca de nimic. Haine vechi, haine vechi, am rămas doar atât? Vechi...

De ce simt şi văd azi, cu o dureroasă noutate, toate aceste lucruri? E o schimbare de ritm. Ca şi cum aş fi mers prea mult şi mi-ar veni să mă las în genunchi şi de frică să n-o fac aş alerga ultima parte a drumului până la ţel. Da, aş alerga până s-ar rupe inima din legături şi ar cădea în urma mea, ca o pungă pierdută, în drum.

Nou, vechi. Vechi, nou... E greu de lămurit. Nou, ar fi un început. Iar prelungirea acelui început, ar duce până la vechi. Adică, altceva. Un ceva nou faţă de începutul lui, care este vechi faţă de ce a devenit acum. O întâlnire poate fi ceva nou. Şi o despărţire poate fi ceva nou. Şi vechi amândouă, peste un timp. Poate e numai o chestiune de perspectivă interioară, primul plan fiind în funcţie de intensitate a sentimentului, de puterea cu care luminăm un detaliu, înnoindu-l prin accentuarea reliefului. Poate nu depinde de timp...

Totdeauna m-a speriat noutatea, chiar când m-a bucurat, emoţia cuprinzând amândouă stările, nou-vechi, vechi-nou, iremediabil legate între ele, izvorând una din alta.

Cartea a fost adaugata in cos