Se făcu linişte şi gol.
Ferestrele scânceau din balamale. Soarele se prefăcea în păsări galbene pe-un
colţ de covor. Începu un cântec ascuţit şi jalnic, cum auzi prin pădurile din
Bucovina când trec femeile cu marfă la târg.
Spală Mariţa vasele –
constată gândul Elisabetei. De ce o fi apucând-o dorul de casă tocmai când
spală vasele? E de nesuferit. Parcă ţi-ar toarce creierul cu degete julite şi
aspre. Ce-o fi cu mine? Fac o neurastenie? Ori mă apropii de vârsta critică? 36
ani! M-am măritat prea tânără. Trebuie să mă îngrijesc. Nu mai am chef de
nimic. Şi azi... n-am să stau degeaba până seara. Unde o fi Nucă? Nu se aude
prin casă. O fi plecat cu Mircea. Nora îşi pune ordine În fişele de la
laborator, ca în toate duminicile. M-aş putea duce la Maia, sau la prietenii
noştri Trofimii, dar n-aş vrea să mă ghicească, să mă întrebe nimic, sau să fie
prea veseli, din discreţie faţă de mine. Uf! – sări sprinten din loc. Se uită
încruntată în oglindă, ca la un duşman greu de învins. Eşti prea slabă, fără
culoare, ai îşi cute pe obraz, ţi se întunecă părul ca paiele vechi şi ude. Se
cunoaşte că ţi-a murit mama de oftică, de nici n-ai avut timp s-o cunoşti!
Apoi, îi fu ruşine de cele spuse. Căută cu ochii portretul mamei ei şi îi
surâse vinovat, să-i ierte asprelile noi în care se însângera.
Scoase o rochie cu flori
albastre din dulap, îşi potrivi părul lung în două funii strânse pe cap. Îi
făceau o căciulită vie.
Coborî iute scările. Trecu în
grădină aproape alergând. O strigă cineva, dar se făcu că n-aude şi ieşi pe
poartă.
O lovi aerul mai cald şi
praful în obraz. Îşi potrivi mersul pe pavelele proaste, contraziceau orice
ritm, ţineau ochii înhămaţi prea aproape de pământ. Umbla repede, luând tot în
răspăr. Ai fi zis că era urmărită şi căuta să scape cotind printre obstacole
vii. Întâlnea slugi şi mici negustori. Multe rochii sinilii, de mătase
lucioasă, complicat şi strâmt croite, pe trupuri trudite, şi tot acelaşi
guleraş strâmb lipit ca o marcă între umeri. Negustoresele, decolorate, călcau
anevoios, împovărate de grăsime ca de o marfă de contrabandă în pripă ghemuită
sub prea puţine stofe negre. Bărbaţii, sumar ciopliţi, aspru îmbrăcaţi,
proaspăt raşi, cu „frizuri” cleioase şi pălării vechi, înaintau răzleţi. Dacă
n-ar fi avut mai toţi flori la butonieră şi cravate roşii, ai fi căutat dricul
şi drapelul „corporaţiei” să le justifice pasul tărăgănat şi solemnitatea
plictisită a feţii.
Bieţii oameni! Fiecare îşi
căuta locul la soare, răgazul şi bucuria lui. Scăpau şi ei câteva ceasuri din
roata săptămânii şi se dezmeticeau în stradă. Totdeauna Duminica acest miros de
tigaie arsă, în care ar sfârâi şi lână şi piele şi ofilite buchete de
lăcrămioare.
Alămurile şi scripcile se
jucau de-a prinselea prin văzduh. Puneau rămăşag de nuntă sau înmormântare. În
glasul lor erau tot atâtea bomboane poleite, flori de hârtie, tăblii de paturi
de tinichea vopsită, fotografii cu puchiţei de muşte, vin acru şi pâine
nedospită.
Coti pe-o străduţă spre
barieră.
Trecu mai departe, printre
câini flămânzi, gunoaie şi băltoace pe drumul scofâlcit.
Şi în ea erau câini flămânzi,
gunoaie şi băltoace şi drum anevoios spre larg.
Se adună în om atâtea şi
atâtea, şi deodată nu mai încape nimic. Atâtea gânduri şi vorbe roiesc în mine
şi se revoltă că le ţin închise. Mă tem să nu-mi scape odată, să nu le mai pot
struni. Mă servesc de prea puţine acum, cât i-ar trebui unui copil de 7 ani,
bine crescut. Când mai scot din celelalte, Mircea zice că sunt absurdă,
romantică şi provincială, că-i pregătesc o scenă. A fost un timp când vorbeam
amândoi. Nimic nu ne părea de prisos, totul se oglindea, se împărţea, sporea şi
ne lega de lucrurile vieţii. Acuma parcă ar fi fixat odată pentru totdeauna tot
ce ne priveşte. Mişcarea continuă prin inerţie. Orice a survenit, fărâmă cu
fărâmă, a fost prins de tăcere, să pară vechi, dintotdeauna, firesc.
Alianţe noi nu se mai fac.
S-au lipit încet pe mine multe etichete. Singură nu mai ştiu care-mi corespund,
care s-au întipărit în mine, care m-au îmbrăcat în altcineva, în care mi-i atât
de strâmt că nu mai pot face o mişcare naturală. Tot ce mă leagă mă doare. Nu
mă pot dezbrăca de nimic. Haine vechi, haine vechi, am rămas doar atât?
Vechi...
De ce simt şi văd azi, cu o
dureroasă noutate, toate aceste lucruri? E o schimbare de ritm. Ca şi cum aş fi
mers prea mult şi mi-ar veni să mă las în genunchi şi de frică să n-o fac aş
alerga ultima parte a drumului până la ţel. Da, aş alerga până s-ar rupe inima
din legături şi ar cădea în urma mea, ca o pungă pierdută, în drum.
Nou, vechi. Vechi, nou... E
greu de lămurit. Nou, ar fi un început. Iar prelungirea acelui început, ar duce
până la vechi. Adică, altceva. Un ceva nou faţă de începutul lui,
care este vechi faţă de ce a devenit acum. O întâlnire poate fi ceva
nou. Şi o despărţire poate fi ceva nou. Şi vechi amândouă, peste un timp. Poate
e numai o chestiune de perspectivă interioară, primul plan fiind în funcţie de
intensitate a sentimentului, de puterea cu care luminăm un detaliu, înnoindu-l
prin accentuarea reliefului. Poate nu depinde de timp...
Totdeauna m-a speriat
noutatea, chiar când m-a bucurat, emoţia cuprinzând amândouă stările,
nou-vechi, vechi-nou, iremediabil legate între ele, izvorând una din alta.
