Năzuința spre cunoaștere nu înseamnă privire curioasă, precum cea a bătrânilor din legenda despre Suzana în baie, ci experimentare îndrăzneață, la care propriul suflet e substanță, retortă, foc, aqua forte și cercetător în același timp.

Omul face parte dintre ființele cu sânge cald, iar sângele cald își trăiește apoteoza în căldura Umanității veritabile, care, la rândul ei, e singura care se poate preface în recipient al Iubirii divine. Pe când tot ce e rece în om, inclusiv răceala Intelectului, ține de sfera  inferioară a reptilității. Așa încât opusul adevărat al Umanității nu e voința de a distruge, ci obiectivitatea rece.

Vremea când o tradiție oarecare îl putea conduce spre Mântuirea sa pe omul în devenire, a trecut pentru totdeauna. De acum înainte, Spiritul trebuie trăit în concretețea sa exact la fel de nemijlocit, cum noi, occidentalii, am învățat în ultimele secole să trăim Materia. Numai într-un asemenea nou „concretism imediat” stă mântuirea. H. K.