Se configura în felul acesta o concepție despre roman care îl va conduce pe C. Virgil Gheorghiu la formula narațiunii „teziste“ (deloc anacronică, dacă ne gîndim că a că fost cultivată în epocă de nume ilustre ca Malraux, Camus sau Sartre) căreia i-a rămas fidel pe tot parcursul activității sale de romancier.

Teza de la care pleacă povestea din Ultima oră este opoziția dintre lumea tradițională a „timpului răbdător“ şi lumea modernă a „timpului care nu mai are răbdare“, dintre „locul unde nu se întîmplă nimic“ şi acela al excesului de evenimente, în care se desfășoară o necontenită luptă pentru supraviețuire, concretizată în goana după cîștig: „Într-un oraș mare nu se poate trăi cu profunzime nici un sentiment. Civilizația îți dă obiectivitate, îți dă confort, îți dă orizont, dar îți scurtează rădăcinile – consideră protagonistul romanului. […] Aici totdeauna eşti grăbit. Eu nu am putut la București să citesc niciodată un ziar complet. Nici o revistă nu am reușit s-o citesc integral, pînă la ultimul rînd şi la ultima reclamă, cum se citește la țară. Aici nici hainele nu sînt purtate pînă cînd se uzează. Nici lenjeria. Aici se trăieș­te mai la suprafață, mai la rădăcini“.

Excesul de viteză condamnă așadar la superficialitate, la lipsa autenticității (lipsă pe care o descopereau şi gînditorii existențialiști), dar mai mult decît atît, în această lume a grabei şi a vieții la suprafață, în care toate lucrurile şi-au ieșit din făgașul firesc, actele omenești nu mai au o motivație profundă, uneori n-au nici o motivație, destinul e înlocuit de hazard şi își face intrarea în scenă absurdul (tot ca în gîndirea existențialistă). Iar personajul principal al romanului, graficianul Nicolae Funogea, reprezintă, ca şi Johann Moritz, din Ora 25, o ipostază a omului absurd, a cărui existență e guvernată în totalitate de jocul capricios şi sinistru al întîmplării, iar destinul său e, paradoxal, tocmai lipsa de destin.

În timp ce mă gândeam la toate acestea, am auzit pe cineva bătând la uşă. Bătuse încet şi cu sfială.

M-am ridicat, mi-am şters mâinile de vopsele şi, aşa cum eram îmbrăcat, cu halatul alb pătat de tuş, de acuarele şi de ulei, m-am dus să deschid.

Era domnişoara Lucia Grigorescu. Şi acum era tot atât de excentric îmbrăcată. Purta o rochie galbenă, cum sunt cojile lămâilor şi era încinsă cu o centură cafenie, lată, care parcă era făcută din frunze ofilite. Pantofii ei erau tot cafenii, de nuanţa ruginii, ca şi cordonul. Mănuşile, pălăria şi poşeta erau la fel cu pantofii. Decolteul rochiei, la piept era închis prin două clape, ca două frunze crestate pe margine. Tonurile rochiei, ale pantofilor, ale centurii, poşetei şi pălăriei erau naturale, parcă le luase din pădure, în această zi de toamnă înaintată. Nu era pudrată. Ba, parcă dăduse pe obraji cu puţină pudră, care, avea nuanţe de cafeniu şi galben-închis.

Nu m-am putut stăpâni şi i-am spus:

- Domnişoară Grigorescu, parcă eşti o zeiţă a toamnei şi a codrilor... Te-ai îmbrăcat din cap până în picioare numai cu flori şi frunze aurite de toamnă... Eşti nemaipomenit de frumos îmbrăcată... Şi cu un gust atât de savant, cum n-am mai pomenit.

- Îmi faci curte? m-a întrebat ea, aşezându-şi poşeta, ca pe un maldăr de frunze de castan, pe o măsuţă de lângă fereastră.

M-am înroşit şi nu am răspuns.

Lucia Grigorescu s-a aşezat pe scaunul pe care stătusem eu până la venirea ei, şi a început să se uite la afişul pe care îl lucram.

- E o lucrare niţel cam frapantă... poate chiar vulgar de frapantă..., i-am explicat eu, dar o fac pentru o măcelărie şi clientul mi-a cerut să fie cât mai tare.

 - O!... Extraordinar de interesant... Foarte interesant, spune Lucia Grigorescu, fixându-şi ochelarii, care astăzi au o ramă cafenie, armonizată cu pălăria. Dumneata eşti, pur şi simplu, genial în materie de afiş!... Ia spune cum îţi vin toate ideile astea năstruşnice?...

Afişul pe care îl privea era, într-adevăr, năstruşnic. Îi garantasem însă măcelarului, că toţi cumpărătorii vor intra dimineaţă în magazinul lui, iar ceilalţi casapi vor trebui, dacă nu să dea faliment, cel puţin să-şi comande şi ei firme la mine.

Placarda reprezenta un porc, care ieşea dintr-o sală de baie, sclipitor de elegantă şi intra într-o sufragerie, în care se aflau alţi porci, care stăteau pe nişte fotolii şi îşi beau cafeaua cu lapte, serviţi de trei chelneri în frac.

Dedesubt scria:

„Porcii care se taie în magazinul nostru sunt cei mai civilizaţi porci din lume. Ei fac baie de două ori pe zi şi sunt îngrăşaţi cu cafea cu lapte, struguri şi miere de albine. Antricoatele, muşchii şi cotletele acestor porci sunt dulci şi moi ca frişca. Oamenii civilizaţi trebuie să mănânce numai carne de porc civilizat, de la Măcelăria Matache.”

- Afişul trebuie să muşte de ochi, domnişoară... Trebuie să te oprească de pe stradă când treci grăbit, să te facă să zâmbeşti şi să-ţi rămână în minte. Cu cât e mai extravagant, cu atât e mai bun, îi spun eu.

Lucia Grigorescu scoate un carneţel şi notează cu stiloul ei de aur cuvintele pe care i le spun.

- Foarte interesant... Eşti formidabil.

Văd că ea este sincer entuziasmată şi-i dau toate explicaţiile.