Descriere

DE LA SUFERINȚĂ LA ÎMPLINIRE

Este al treilea volum din Colecția Opere Fundamentale, seria de autor Hermann Keyserling, care îndrăznește să pătrundă profunzimile sufletului omenesc, pentru a găsi o cale spre adevărata Împlinire, descoperind că Suferința nu poate fi ocolită daca vrem sa ajungem la ea.

Traducere în limba română din limba franceză și germană

de Mihnea Moroianu și Diana Sălăjan

De la Suferință la Împlinire

Hermann Keyserling
46 RON

Adauga in cos

Estimare livrare curier:
25 mai

Din colectia: Opere Fundamentale

Poate vă interesează și următoarele cărți

Fragment De la Suferință la Împlinire

...Cartea de față, constituind complementul și chiar cheia de boltă a scrierilor Viața Intimă și Sur l’Art de la Vie, nu era indispensabil, în fond, să fie precedată de o introducere. Mi s-a părut, totuși, util să fac legătura explicită între rezultatele la care ajunge ea și noțiunile deja dobândite de cititorii celorlalte cărți ale mele scrise în franceză. Voi aminti, deci, pe scurt, aceste noțiuni, cu atât mai mult cu cât unii cititori poate că nu mi-au citit celelalte cărți, iar ele servesc drept bază pentru soluția pe care cartea de față o dă marilor probleme ale Sufletului și ale Spiritului. Este imposibil să înțelegem semnificația ultimă a sincerității, a singurătății, a suferinței, a libertății și, în fine, a împlinirii, în sensul cel mai sublim al acestor termeni, dacă nu percepem mai întâi baza animală pe care se clădește spiritualitatea umană și dacă n-am înțeles relația dintre ceea ce e mai-mult-decât-animal cu ceea ce nu e decât-animal în om. Tot ceea ce poate fi redus la Frica primordială și la Foamea primordială, la grupul pre-existând individului, la sufletul colectiv cu tendințele lui de război, de cucerire și opresiune este pur animal. Această carte nu va trata despre niciuna din aceste ultime probleme, deoarece ele nu sunt probleme propriu-zis umane. În Viața Intimă, pe de altă parte, eu am aplicat deja ideile mele cosmologice și antropologice generale la viața lăuntrică a fiecăruia, în măsura în care aceasta e pur intimă: astfel, printre marile probleme, nu-mi rămân de tratat decât cele care nu se pun decât plecând de la singurătatea ultimă și iremediabilă a individului unic, care-i inserează activitatea personală în Devenirea și Destinul universal.

Trebuia făcută legătura între conținutul acestei noi cărți și cel al predecesoarelor ei directe: mi s-a părut că n-o puteam face mai bine decât formulând mai întâi o teză de principiu care va lumina dintr-o direcție nouă poziția specială a omului în ansamblul universului, iar apoi, semnalând pericolul crucial al epocii noastre din punctul de vedere a ceea ce s-ar putea numi umanitatea din om”. Voi încheia această intrare în materie prin câteva reflecții asupra situației particulare a Franței.      

Așa cum a spus-o atât de bine Bergson, animalul-om și termita reprezintă punctele finale a două linii de evoluție divergente. Dar animalul-om este pe punctul de a devia de  la linia sa de evoluție, apropiindu-se din ce în ce mai mult de această ingenioasă insectă. Lucrul acesta, pentru el, care nu s-a născut insectă, revine la o deformare net patologică, implicând o pierdere de valoare, devitalizare și, la limită, moartea speciei. Această convergență a liniei de evoluție a omului cu cea a termitei are loc din cauza rolului tot mai exagerat, monstruos chiar, pe care-l joacă în viața umană obiectivul și obiectivarea. Desigur, facultatea de a fi obiectiv și de a acționa asupra lumii ambiante cu ajutorul unor lucruri” fabricate de intelect este una din caracteristicile diferențiale ale animalului-om, și ei îi datorează el poziția de supremație pe care o ocupă în ansamblul naturii. Dar pentru ca obiectivul” și obiectivitatea” să nu-și depășească atribuțiile lor normale, trebuie ca rolul lor să fie limitat la cel al unui instrument de care ciudatul animal ce suntem are nevoie în lupta sa pentru existență, exact așa cum păianjenul are nevoie de plasa lui. Omul este însă mai mult decât un animal; el este esențialmente un vehicol al Spiritului. Dacă vrea să se umanizeze, animalul-om trebuie, deci, să-și depășească tendința spre obiectivare, pentru a face să intre cât mai multe lucruri posibile, iar la limită, universul întreg, în raza de senzație și acțiune a subiectului viu conceput în el ca ultimă instanță. În acest sens, problemele propriu-zis umane n-au absolut nimic de a face cu considerațiile de ordin obiectiv: așa, de exemplu, problema sincerității, a singurătății iremediabile a Eului profund, a suferinței concepute pe de o parte ca destin și pe de alta ca mijloc de progres individual, a libertății și a împlinirii. Din păcate, umanitatea actuală se încăpățânează tot mai mult să rezolve chiar și aceste probleme prin mijloace sau expediente obiective: aplicând programe obiectivate, ea încearcă să oprească mersul destinului; neurmărind decât succese obiectiv incontestabile, ea abate atenția de la viața trăită efectiv; creând instituții model, ea speră să poată înlocui creativitatea personală și geniul. De unde nefericirea esențială și oroarea crescândă a tipurilor noastre. Dar pe de altă parte, dezvoltarea științei și a tehnicii înseamnă la animalul-om un progres organic și real; el nu-și va atinge perfecțiunea organică decât în momentul când tehnica lui va fi devenit perfectă; iată de ce ar fi absurd să vrem să oprim acest progres.             

 Omul cu pregătire ştiinţifico-tehnică este o fosilă directoare” exact în acelaşi sens cum au fost odinioară saurienii şi amoniţii. Noi trăim astăzi în “era geologică a omului”. Nu pare exagerată comparaţia, dacă ne gândim, pe de altă parte, în ce mod nemaipomenit de înfiorător devastează acest animal restul lumii create. Şi triumful animalului-om pare că are o valoare cu totul îndoielnică, dacă ştim că, pe de altă parte, aşa cum s-a dovedit, pentru umanul privit în sensul diferit de cel al animalităţii, el este un pericol cum n-a fost altul mai mare în istoria de până acum a Umanității. În comparaţie cu albul american, cel mai sălbatic primitiv nu pare mai animalic, ci tocmai mai uman. El nu e orientat deloc spre realităţile materiale şi spre dominarea lor biologic-utilitaristă: el trăieşte direct din premise şi corelaţii spiritual-sufleteşti. Şi oricât ar fi de inexacte reprezentările sale din punct de vedere ştiinţific – ele dau raportărilor reale subiective la lume un nume adecvat conştiinţei. Toţi oamenii primitivi trăiesc plecând de la subiectul lor şi, prin aceasta, din fondul lor spiritual-sufletesc, absolut indiferent dacă, în rest, le este proprie sau nu o conştiinţă diferenţiată a Eului. În schimb, în cazurile extreme, albul americanizat nu mai ştie decât de contextele obiective; adică: în el aparatura produselor practice a anulat aproape orice conştiinţă a propriului suflet viu. De aici vine Idealul animal” pe care l-am descris în cartea mea despre America de Nord, ca ideal fundamental al tipului ei etnic din ziua de azi. De aici vine acea atrofiere a sufletului, a cărei expresie extremă o oferă Rusia Sovietică, în perioada în care scriu aceste rânduri.

...Întrebarea crucială pentru genul uman în acest punct critic al evoluţiei sale este dacă el va reuşi să raporteze universul, monstruos extins, al posibilei aplicări a puterii sale, înapoi, la interioritate şi, invers, să integreze lumii exterioare o spiritualitate şi o viaţă sufletească aprofundate. Faţă de această întrebare, toate celelalte sunt aproape irelevante. De aici, toate capitolele cărții de față, precum şi toate punctele de pornire ale felului de a pune problemele. În prefaţa cărţii Figuri simbolice scriam în 1925:

Dacă e să cuprind într-o singură frază punctul în care doctrina mea se deosebeşte, cred eu, de cea a altor filosofi moderni, ea trebuie să sune astfel: doctrina mea porneşte de la sufletul viu, nu de la omul abstract; ea schimbă toate întrebările pornind de la acest suflet viu. Omul abstract” a fost invenţia secolului XVIII. Ca ipoteză de lucru, ea şi-a avut avantajele sale, precum oricare alta, fiindcă nu este posibil ca cineva să născocească lucruri cu totul greşite. Omul abstract desemnează în termeni matematici integrala laturii intelectuale a omului. Aceasta este, în esenţă, impersonală, pentru ea există numai lucruri generale, nimic individual. Şi, în măsura în care cineva gândeşte şi trăieşte dinspre şi înspre intelect, premisa ei ca realitate ultimă a fost verificată; toate cuceririle teoretice şi practice ale erei progresului sunt o dovadă în acest sens. Pe de altă parte, însă, evenimentele din ultimele decenii au arătat că din direcţia omului intelectual nu mai poate veni niciun progres, că cine pare astăzi progresist, în sensul secolelor XVIII sau XIX, în realitate e retrograd; ba chiar că o înaintare în continuare pe drumul de până acum duce de-a dreptul la dezastru. Ca orice etapă istorică, şi evoluţia secolelor XVIII şi XIX a fost unilaterală. Partea morală şi spirituală a omului a rămas în afara progresului. Iar după ce acest lucru a devenit evident, prin experimentum crucis corespunzând Războiului mondial şi Revoluţiei mondiale, s-a recunoscut în mod unanim, ca sarcină a epocii, repunerea accentului pe Suflet. Din păcate, sarcina a fost înţeleasă mai întâi în sens retrograd, fără a se lua în considerare unitatea de sens a procesului vieţii. Cuceririle ultimelor două sute de ani au fost negate. În schimb, eu încerc să arăt că sarcina epocii, just înţeleasă, este una pur progresistă; nu se pune problema, în măsura în care vrem să înaintăm şi să urcăm, de a nega omul abstract cu tot ceea ce ştie şi poate el, ci de a-i reface raportarea la totalitatea omului viu. Dar aceasta înseamnă: a realiza în mod nou realitatea sufletului, ca organism viu, pe o treaptă mai înaltă a cunoaşterii; a restaura, dar pe o treaptă superioară de cunoaștere, ceea ce Evul Mediu înțelesese mai bine decât noi.

Cele scrise acolo sunt duse mai departe în cartea de faţă, cu o centrare extremă pe latura personală. Deoarece, după convingerea mea, în ultimii zece ani evoluţia a mers în direcţia de care mă temeam cu mult mai departe decât mă aşteptam eu pe atunci, şi numai o extremă accentuare a valorilor interioare, personale şi intime poate preveni o dezumanizare dintre cele mai înfiorătoare. Sunt cu mult mai actuale decât la începutul erei noastre cuvintele lui Christos: La ce i-ar folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul lui ar avea de suferit?” (Hermann Keyserling)


Cartea a fost adaugata in cos