În amurgurile Toamnei

În amurgurile Toamnei

Simți atâta întristare

Când ciripăiesc bribeții

Și își caut loc de culcare

Prin tufișe și prin garduri

Și prin pomii din grădine

Că fără de a tă voie

Se 'nfioară tot în tine

Ceriu-i jalnic zarca-i neagră

Și e tristă peste fire

Iar bribeții te 'nspăimântă

Cu-a lor multă lărmuire

Iar apoi când mai începe

Și o ploaie ca prin sită

Și colo urlă un câne

Cu o voace răgușită

Crezi atunci să e sfârșitul

Ăstui glob plin de păcate

Și un timp, inima 'n tine

Încetează d'a mai bate