...Chintesenţa practică a tot ceea ce am expus până aici este, din punct de vedere al progresului uman, aceasta: este o iluzie să vrei să progresezi contând doar pe forţele individuale accesibile conştiinţei limpezi şi supuse voinţei. Omul concret nu constituie o monadă închisă, ci un „raport” între un Eu şi un Non-Eu, care este, virtual, Universul întreg; el nu poate progresa într-un sens mai esenţial şi mai profund decât acela consistând într-o diferenţiere faţă de ceea ce există deja, decât punându-se într-un raport viu cu alte forțe cu care se polarizează și pe care astfel și le integrează. De unde rolul imens pe care l-a putut juca la începutul erei noastre o religie venită din Orient în acest Occident care era deja de pe atunci esenţialmente extravertit, adică orientat spre experienţa exterioară. De unde, în compensaţia acestei mişcări, rolul imens şi mereu în creştere pe care l-a jucat, începând din Renaşterea, descoperirea Naturii. De unde, în zilele noastre, tendinţele comuniste care devin tot mai generale, sub o formă oarecare, pe întreaga planetă. Mulţi intelectuali sunt miraţi văzând că nişte spirite neîndoielnic profunde şi cu atât mai mult personaliste, dacă nu individualiste, au putut să adere la vreuna dintre aceste manifestări; dar ne înşelăm întotdeauna când identificăm o tendinţă profundă cu expresia ei momentană, ca să nu spun cu programul ei oficial. Oricine ar fi avut cunoştinţă de legile polarizării şi de drumul firesc pe care trebuie să-l ia omul către o nouă integrare ar fi putut să prevadă de mult că o eră comunistă sau comunizantă până la exces trebuia să-i succeadă ultimelor două secole care au fost individualiste până la exces. Pe durata lor omul s-a arătat mai autarhic decât este în realitate. De unde această atomizare crescândă a societăţii omeneşti, această sărăcire crescândă a vieţii şi apariţia tot mai rară a unor oameni compleți. Odată punctul critic atins, nu mai există efectiv niciun alt mijloc de a revitaliza viaţa decât acela de a pune accentul pentru un timp, într-o manieră atât de unilaterală, pe polul opus individului. Astăzi omul trebuie să comunice din nou, pe cât de complet e posibil, cu Non-Eul şi mai ales cu aspectele cele mai neglijate ale acestuia în decursul ultimelor secole, pentru a regăsi drumul care duce spre împlinire şi, cu atât mai mult, spre o dezvoltare de ordin mai înalt a personalităţii. De unde prin urmare - comunismul. Ceea ce desemnează acest termen, în fond, şi ceea ce constituie raţiunea adâncă a tuturor teoriilor şi programelor comuniste sau comunizante posibile, este tendinţa profundă de a se ajunge la o re-comuniune cu „Tu-urile”. Aşa cum este firesc, ea s-a afirmat mai întâi în raport cu realităţile elementare ale vieţii, cu forțele telurice şi sub-individuale. Dar, inevitabil, ea va deplasa accentul din ce în ce mai mult, ajutată de timp şi de experienţă, de la elementar către spiritual. Doar referindu-ne la termenul de comuniune vom înţelege fondul veritabil al comunismului, precum şi faptul paradoxal că o tendinţă care şi-a făcut intrarea în viaţă sub flamurile luptei de clasă vizează mereu, în fiecare din încarnările sale ulterioare, comunitatea integrală. La ora la care scriu aceste rânduri naţional-socialismul german exprimă cel mai bine sensul profund al oricărei forme de comunism. Dar nu suntem decât la începutul procesului. Cu cât timpul va înainta, cu atât se va vedea mai limpede că scopul adevărat al oricărui comunism este o nouă integrare, aşa cum o vizează cu siguranţă individualistul cel mai profund. Iar la sfârşit, de tendinţa comunistă va profita tocmai individului şi Spiritului...
