Alegoria
(Sau lumea văzută din afară)
Măștile sunt făcute totdeauna din alt material, dintr-unul artificial,
îți vine să spui abstract, cel mai bine din ghips. Forma este însă din același
material și niciodată goală pe dinăuntru, cum își imaginează victimele
exaltării. Nici alegoriile nu sunt din
același material, ci mereu din altul, dintr-unul artificial, alegoriile sunt
făcute din rațiune. Din rațiune în același sens ca și așa-numitul Narcis de la
Neapole din bronz. Rațiunea ca material este ghips, cu alte cuvinte: rațiunea
nu este un material sau: Raisonneur-ul
nu are niciun simț pentru material, și dacă vrea să întrețină și să nu spună
dintr-o dată ceea ce e de la sine înțeles, atunci vorbește în alegorii și
născocește cu mai mult sau mai puțin spirit o poveste.
Rațiunea ca material este ghips, spuneam, și mă grăbesc să afirm aici că
în ștucatură n-ai voie să reprezinți decât Alegorii, nu Simboluri, și că
Alegoriile acestea sunt bune. În Arabesc artificialul este natural iar de aceea
Alegoria și este singura formă posibilă în lumea aceasta extrem de uimitoare a
Arabescului, în care ceea ce este dat realmente, unica realitate a lucrurilor
este Începutul și Sfârșitul lor, aici iraționalul este rațional iar Rațiunea
este mai departe și Muzica lucrurilor. Un estetician popular a vrut în tot
cazul să demonstreze invers că Muzica este un Arabesc, și se pare că pentru
omul acesta Arta întreagă n-a fost altceva decât Alegoria unei existențe extrem
de obișnuite în desfășurarea ei.
Dacă pui un lucru în fața oglinzii Rațiunii, atunci imaginea ‒ iar tu
vrei o imagine, pentru a întreține și a nu spune dintr-o dată ceea ce se
înțelege de la sine ‒, atunci imaginea, ziceam, care te privește din oglinda
asta este o Alegorie. Dacă tu iei așadar pe un gelos sau pe un războinic sau pe
un calomniator, pe un ins oarecare având un nume, și îi ții în fața oglinzii,
atunci în oglinda asta n-ai un gelos sau un războinic sau un calomniator anume,
ci Gelozia, Vitejia și Calomnia, iar dacă ești un pictor vei picta trei
Alegorii.
Tot așa cum pe cel ce știe să vadă
oglinda din perete nu-l arată așa cum este, ci un pic vanitos, la fel oglinda
Rațiunii ți-arată Masca, Conceptul tău, iar nu pe tine însuți. În clipa în
care-ți scoți Masca, ești gol pe dinăuntru, sau doar rațional precum oglinda
însăși. Iar dacă tu îi răpești gelosului, viteazului, intrigantului oglinda și
conceptul Geloziei, al Vitejiei și al Calomniei, atunci nu mai rămâne acolo
decât lucrul cu totul obișnuit și inevitabil. Și acesta este motivul pentru
care oamenii obișnuiți iubesc Alegoriile, și de aceea le place lor să fie
instruiți prin Artă. Omul obișnuit nu poate fi pătruns de emoție, orice și-ar
închipui el în rest. El trebuie să fie exagerat, și nici virtutea n-o are decât
pentru a fi exagerat. Tot ce e obișnuit e din afară, și orice emoție a lui,
chiar și cea mai mică, e deja prea mult.
Vreau să spun de unde vine Alegoria. Popoarele primitive își făuriseră o
desăvârșire și își alcătuiseră o oglindă în care dorințele lor apăreau
îndeplinite și visele realizate. Această desăvârșire și această oglindă erau
precum floarea sufletului, iar țara desăvârșirii pure oamenii au numit-o când
Vârsta de Aur, când Elysium, când Paradis. Dar nepoții acelor visători au
preluat desăvârșirea ca pe ceva gata format, incontestabil, ba chiar
inevitabil, iar facultatea în care fericirea și necazul, sminteala și
înțelepciunea își țin cumpăna între ele au numit-o Rațiune, iar în oglinda asta
le-a plăcut să se uite deseori și fără efort. Slava și creația celor
neobișnuiți a devenit astfel dreptul și posesiunea celor măsurați, iar
moștenitorii au socotit că pot să-și împartă între ei ceea ce străbunii doar
văzuseră și atinseseră în vis, și astfel ei au viețuit fără vreo experiență
trăită și fără vreo cale. Era vorba ca Virtutea să posede Paradisul, Elysiumul
ca pe ceva absolut sigur? Pentru a ajunge la capăt, oare drumul cel mai scurt,
cel străbătut de toți, nu e singurul potrivit?
Ei bine, în Alegorii, în lucrurile astea plicticoase, orice s-ar spune,
omul a mai păstrat resturile vechilor reprezentări despre Vârsta de Aur, despre
Paradis, despre Dorado. Doar că acum numeroasele drumuri ale Talentului, ale
Vorbei de Duh, ale Capriciului, ale Gustului, toate capacitățile care nu par a
fi decât un ocol al Rațiunii umane, îl aduc acolo unde cândva nu conducea decât
Geniul. Rațiunea pe calea spre Creația poetică, acestea sunt Alegoriile.
Alegoria confundă și schimbă senzorialul cu moralul, frumosul și binele,
alcătuind din ele un întreg. În Vârsta de Aur frumosul era în tot cazul și bun,
iar pe utopistul care s-ar apuca să întemeieze o împărăție a Rațiunii eu ar
trebui să-l consider un artist prost, ba chiar un pedant, dacă nu s-ar pricepe
să-mi facă din frumos ceva bun și să le combine pe cele două. Alegoria este
stilul Utopiei și invers: la fundul oricărei creații literare alegorice se află
Utopia. Iar centrul ei este Omul Istoric, căci Utopia nu e o depășire, ci o
încununare a Istoriei.
●●●
„Toate
Alegoriile vorbesc în taină sau deschis despre Noroc, și tot astfel despre
Noroc vorbesc oamenii ca trăitori într-o lume mărginită, în cea obișnuită. Și e
remarcabil cât de mediocră e lumea oamenilor care iau în calcul Norocul, și cum
lucrurile-și pierd în ea Chipul sfânt și Destinul.”
Rudolf Kassner
