Sentimentul singurătății nu încetează să-l tortureze. După ce ecoul s-a stins, amintirea și-a pierdut din intensitate, apoi a început să se decoloreze și a ajuns să plutească fantomatic în ireal, pentru ca stringentă, teribil de stringentă, să devină absența ființei cu care să comunice, pe care să se sprijine și căreia să-i dăruiască iubirea lui. Va încerca să se sustragă acestei deprimante realități făcând tot ce-i sta în puteri pentru ca muzica să fie cât mai intens prezentă în viața lui. Îi va încredința rolul de confident: ar mai fi putut mărturisi altcineva, cu absolută sinceritate, cele ce-i munceau cugetul și-i tulburau sufletul? Și ea reacționează: impregnându-se de toate aceste dureroase mărturisiri, se arată aptă nu numai a-l înțelege ca nimeni altcineva, dar și a-l consola. Încetul cu încetul ea capătă o înfățișare de care ar fi rămas consternați înaintașii, căci aceștia puteau cel mai mult să evoce cu discreție unele stări ale lor, dar în niciun caz să se mărturisească prin intermediul ei fără reticențe, fără scrupulul pudorii, cum tot mai vehement făcea Beethoven. Devenea convulsivă, pasionată, explozivă: imagine fidelă a sufletului care i se destăinuia pentru a uita de apăsarea exasperantă a singurătății.

Dar astfel concepută, transformată adică în confidentă, muzica începe să joace în viața interioară a compozitorului un rol ce de-abia putea fi bănuit până atunci. Departe de a fi o prezență pasivă, ea îl lua parcă de mână pe cel ce i se spovedea și îl făcea să scoboare în hăuri și să se strecoare prin labirinturi de a căror existență el nu avea cunoștință, deși îi aparțineau. Îi dădeau fiori de spaimă la început aceste traversări ale tenebrelor din adâncuri. Dar din clipa în care și-a dat seama că mai primejdios este să te ignori decât să te explorezi și că de fapt înfricoșătoarele stafii ce ieșeau din ungherele subconștientului n-aveau nicio putere asupra spiritului cutezător –, din această clipă călătoriile interioare deveniră marea pasiune a vieții sale. Voluptatea pe care i-o prilejuiau era una dureroasă căci descinderea în subteranele sufletului îi aduceau în față – ultimativ, iar uneori agresiv – întrebările de care de obicei încercăm să ne ascundem, pitindu-ne după atâtea și atâtea îndeletniciri minore ale vieții cotidiene (și de fapt, raportate la meditația pe tema „cine suntem, de unde venim și unde ne ducem?”, toate îndeletnicirile apar minore...). Beethoven înfrunta acum curajos aceste întrebări, ca un nou Oedip, și, dacă nu izbutea să răpună Sfinxul, îi impunea totuși și îl ținea la respect prin tăria lui: o tărie ieșită nu din lipsa spaimelor, ci din biruirea lor. Era acesta un alt fel de a se consuma și a suferi decât cel dinainte, dar cu aceeași eficacitate, dacă nu chiar mai mare: îl transporta în zona abisală a ființei unde era convins că-și avea sălaș sublimul său dublu. E drept că acesta nu i se mai înfățișa în forma care-l oprise salvator pe margine de prăpastie, dar nu era cumva și această frenezie creatoare tot o formă de manifestare a lui? Atâta vreme cât se mărturisea muzicii, și chiar un timp după aceea, sentimentul dizolvant al singurătății îl părăsea cu desăvârșire: o simplă iluzie, gândea Beethoven, nu ar fi putut alunga acest sentiment atât de puternic și acaparator (mai ales că, prea lucid cum era, învățase să nu se mai iluzioneze); înseamnă că cea din care făcuse confidentă era o prezență reală, activă și eficace, o forță. Începea să înțeleagă: descoperirea celuilalt din tine, descoperire ce are drept iminentă urmare eliberarea de singurătate, trece prin sinceritatea și curajul cu care știi să te scrutezi. Cu cât străpungi mai perseverent straturile de întuneric din lăuntru, cu atât sunt mai mari șansele de a-ți ieși în întâmpinare.