O însuşire omenească deosebit de importantă pe această
treaptă a iniţierii este puterea de judecată, neapărat sănătoasă
şi sigură. Încă de la primele trepte ale disciplinei trebuie să ne
îngrijim de dezvoltarea acestei puteri; iar pe această treaptă trebuie să se
dovedească dacă discipolul poate să o mânuiască în aşa fel încât să fie apt
pentru adevărata cale a cunoaşterii. El poate progresa numai dacă poate să
deosebească iluzia, fantezia sterilă, superstiţia şi tot felul de năluciri de
adevărata realitate. Acest lucru este mai greu pe treptele mai înalte ale
existenţei decât pe treptele inferioare. Aici, cu privire la lucrurile în
discuţie, trebuie să dispară orice prejudecată, orice părere care ne este
dragă; şi numai adevărul trebuie să ne fie îndreptar. Trebuie
să fim pe deplin pregătiţi să renunţăm numaidecât la un gând, la o părere, la o
înclinaţie, când gândirea logică ne pretinde aceasta. Certitudine în lumile
superioare dobândim doar atunci când nu cruţăm niciodată propria noastră
părere.
Oamenii cu o gândire care înclină spre fantastic, spre
superstiţie, nu pot face nici un progres pe calea ocultă. Discipolul ocult este
chemat să obţină prin eforturi un bun preţios. Orice îndoială asupra
lumilor superioare dispare. Aceste lumi, cu legile lor, se dezvăluie privirilor
sale. Dar el nu poate cuceri acest bun cât timp se lasă amăgit de năluciri şi
iluzii. Ar fi rău pentru el dacă fantezia şi prejudecăţile sale s-ar împleti cu
înţelegerea sa. Visătorii şi fantaştii sunt tot atât de nepotriviţi pentru
calea ocultă ca şi persoanele superstiţioase. Nu putem accentua îndeajuns toate
acestea. Căci în visare, în fantastic şi superstiţie pândesc cei mai răi
duşmani pe calea cunoaşterii lumilor superioare. Nimeni să nu creadă însă că
discipolul va pierde poezia vieţii şi entuziasmul fiindcă deasupra porţii care
duce la a doua probă a iniţierii stau cuvintele: „Toate prejudecăţile trebuie
să se îndepărteze de tine“ şi fiindcă deasupra porţii care duce la întâia probă
a trebuit deja să citească: „Fără o minte sănătoasă toţi paşii tăi sunt
zadarnici“.
Dacă în acest fel candidatul a progresat îndeajuns, îl
aşteaptă a treia „probă“. La aceasta nu mai desluşeşte nici o ţintă. Acum toate
depind de el. El se găseşte într-o situaţie în care nimic nu îl determină la
acţiune. Trebuie să găsească drumul din sine însuşi. Aici nu se mai găsesc
lucruri sau persoane care să-l îndemne la acţiune. Nimic şi nimeni nu-i poate
da acum forţa de care are trebuinţă, decât numai el însuşi. Dacă nu ar afla în
sine însuşi această forţă, foarte curând s-ar găsi iarăşi la locul de unde a
pornit. Totuşi, trebuie să spunem că numai puţini dintre cei care au trecut
probele anterioare nu vor afla aici această forţă. Sau se opresc mai înainte,
sau trec şi proba aceasta. Tot ceea ce este necesar aici constă în a te hotărî
repede. Căci aici trebuie să-ţi găseşti „Sinele superior“ în sensul cel mai
adevărat al cuvântului. Trebuie să te hotărăşti repede, să asculţi de
inspiraţia spiritului în toate lucrurile. Aici nu mai ai timp pentru nici un
fel de chibzuire, pentru nici o îndoială ş.a.m.d. Orice minut de întârziere nu
ar dovedi decât că nu suntem îndeajuns de maturi. Ceea ce ne-ar împiedica să
dăm ascultare spiritului trebuie biruit cu îndrăzneală. În această situaţie este
important să demonstrezi prezenţă de spirit. Şi tocmai aceasta este
însuşirea a cărei desăvârşită educaţie o are în vedere această treaptă de
evoluţie. Orice ademenire spre acţiune, chiar şi spre gândire, cu care omul era
obişnuit înainte, încetează. Pentru ca omul să nu rămână inactiv, nu e
îngăduit să se piardă pe sine însuşi. Căci numai în sine însuşi
poate găsi el singurul punct fix pe care să se poată sprijini. Nimeni din cei
care citesc acest lucru şi nu cunosc problema mai îndeaproape, nu trebuie să
simtă antipatie pentru faptul de a te sprijini exclusiv pe tine însuţi. Căci
dacă trece această probă, omul ajunge la cea mai mare fericire.
Şi nu mai puţin decât în celelalte cazuri, tot viaţa
obişnuită este deja pentru mulţi oameni o şcoală ocultă. Pentru persoanele care
sunt în stare să ia repede o hotărâre în problemele vieţii în faţa cărora sunt
puse brusc, fără şovăială şi fără să se gândească prea mult, pentru aceştia
viaţa însăşi constituie o asemenea disciplină. Situaţiile potrivite sunt acelea
în care o acţiune cu şanse de reuşită devine numaidecât imposibilă, dacă omul
nu intervine repede. Cine este în stare să intervină repede când se întrevede o
nenorocire, când numai câteva clipe de şovăială ar face să se producă
nenorocirea, şi cine a transformat o astfel de facultate de decizie într-o
însuşire permanentă, acela a dobândit în mod inconştient maturitatea necesară
pentru „proba“ a treia. Căci aici esenţialul este tocmai dezvoltarea prezenţei
de spirit necondiţionate. – În şcolile esoterice ea se numeşte „proba
de aer“, pentru că în ea candidatul nu se poate sprijini nici pe terenul
solid al cauzelor exterioare, nici pe ceea ce rezultă din culorile, formele şi
celelalte lucruri, pe care le-a cunoscut prin pregătire şi iluminare, ci
exclusiv pe sine însuşi.
Dacă discipolul ocult a trecut cu succes această probă
i se îngăduie să intre în „templul cunoaşterii superioare“. – Asupra acestui
lucru nu mai pot fi date mai departe decât cele mai sumare indicaţii. – Ceea ce
urmează să fie îndeplinit acum se exprimă adeseori prin cuvintele: discipolul
trebuie să depună „jurământul“ că nu va „trăda“ nimic din învăţăturile oculte.
Totuşi expresiile „jurământ“ şi „trădare“ nu sunt deloc potrivite şi la început
chiar induc în eroare. Nu este vorba de nici un „jurământ“ în înţelesul
obişnuit al cuvântului. Pe această treaptă de evoluţie, omul face propriu-zis
o experienţă. Discipolul învaţă cum să întrebuinţeze învăţătura
ocultă, cum să o pună în slujba omenirii. Abia acum începe omul să înţeleagă
lumea în mod corect. Nu este vorba despre o „tăinuire“ a adevărurilor
superioare, ci mai curând de modul just, de tactul corespunzător de a le
reprezenta. Lucrurile asupra cărora învăţăm să „tăcem“ sunt cu totul altele.
Omul îşi însuşeşte această minunată virtute cu privire la multe lucruri despre
care a vorbit mai înainte, mai ales cu privire la felul cum a vorbit. Ar fi un
iniţiat rău acela care n-ar pune tainele aflate în slujba lumii, cât mai mult
şi cât mai bine cu putinţă. Pe acest tărâm nu există nici o altă piedică în
calea comunicării tainelor decât neînţelegerea din partea aceluia care este
chemat să le primească. Fireşte, nu este potrivit să se vorbească despre
tainele superioare după bunul plac. Dar nimănui nu-i este „interzis“ să spună
ceva, dacă a ajuns pe treapta de evoluţie descrisă. Nici un om şi nici o fiinţă
nu-i impun vreun jurământ în această privinţă. Toate sunt lăsate în sarcina
propriei sale răspunderi. Ceea ce învaţă este ca, în orice împrejurare, să afle
din el însuşi ceea ce are de făcut. Iar „jurământul“ nu înseamnă nimic altceva
decât că omul a ajuns matur pentru a putea purta o asemenea răspundere.