Așadar, în Portugalia conviețuiesc unul lângă altul lucrurile cele mai diferite și opuse, care sunt, totuși, profund lăuntric, una. Zadarnic am căuta un tip fizic unitar al poporului; aici figurile de tip scandinav sunt exact la fel de autonome ca cele negroide. Tipurile originar-portugheze, „Lusitanii”, sunt astăzi doar un element printre altele. La fel de puțin există suflete unitare; fiecare adăpostește în el teză și antiteză în același timp. Așa încât Portughezul „prin excelență” este, pe de o parte, romanticul cel mai extravagant, pe de alta, pozitivistul cel mai lucid, poetul și totodată comerciantul par excellence. El e blând și, totodată, brutal, sălbatic și veninos, subtil și vulgar – lucru care se exprimă sub raport social în faptul că acest popor, plebeu în sine, îi scoate la lumină, ca fenomen de excepție, pe aristocrații cei mai fini ai lumii de azi – amabil și nemilos, plăcut și respingător. Dar, așa cum am spus, totalitatea și integralitatea potențială e și pentru Portughez forma originară. Așa că o legătură unitară leagă din interior lucrurile cele mai disparate. Aici își are originea singura și prima caracteristică valabilă pentru toți Portughezii tipici de azi: explozivitatea lor. Comprimat, tensionat și, totuși, fără contact interior, lucrurile cele mai opuse stau unul lângă altul ca într-un explozibil. Și o dezvoltare unitară e posibilă numai prin explozie, după cum nașterea Imperiului Portughez mondial poate fi cel mai bine comparată cu acoperirea cu schije de grenadă a unui spațiu întins: Vasco da Gama, Marco Polo și Magellan s-au lansat în jurul planetei ca niște ghiulele de tun. Și invers ‒ imposibilitatea de a exploda provoacă la rândul ei, cu necesitate logică, crispare; iar niște posibilități doar parțiale produc o risipă de forțe lipsite de scop. De aici, printre altele, plânsul nesecat al Portughezului, care în caz de doliu oficial, în popor ia forma unor attagus după scheme prestabilite. De aici înțelegem fără nicio greutate de ce în Portugalia, cu tot simțul pronunțat al formelor, s-a ajuns la o cultură a decorațiilor, mergând până la transformarea lor într-un veritabil machiaj. Lipsa de măsură a politeții portugheze, încărcarea exagerată cu aur a birourilor sale, importul masiv din Orient, ba chiar stilul Manuellino, toate acestea sunt, conform cu intenția lor cea mai adâncă, destinate să acopere, să ascundă. Să nu mi se invoce aici argumente din istoria veche, sau mari figuri individuale, pentru care nu e valabil ceea ce am spus aici: în primul rând, Portughezii de azi sunt cu totul altfel decât înaintașii lor – pionierii ‒, motiv pentru care faptul că își tot invocă istoria dovedește contrariul a ceea ce vor ei să dovedească; în al doilea rând, cele mai mari personalități oficiale, la fel ca și în Germania, în Portugalia nu sunt reprezentative, în esență, pentru popor. În istoria niciunui alt popor personalitățile nu contează mai puțin. Nicăieri ele n-au fost mai diferite de marea masă, decât sunt în Portugalia. Niciun om individual n-a însemnat pentru poporul său atât de mult ca Henric Navigatorul pentru țara sa. Și măsura în care importanței Portugaliei în era marilor descoperiri reprezintă nu numai ceva deosebit, ci și izolat, o dovedește simpla posibilitate a acelei navigații secrete, care caricaturizează ideea diplomației secrete: întreaga știință și tehnică a fost ca un secret al afacerilor unui mic cerc atipic, el e deja suficient pentru a explica decăderea atât de rapidă și bruscă a măreției Portugaliei. Cei care au valorificat marile posibilități obiective ale situației portugheze n-au fost de fapt Portughezi, ci anumite personalități (adeseori cu sânge diferit). La fiecare sinteză neterminată predomină impresia generală de imperfect și, de aceea, de urât; dacă se mai adaugă și crisparea, forma de manifestare trebuie să pară mică, chiar și acolo unde nu e așa. Nu întâmplător cei mai mulți străini au impresia că este autentic portughez numai un tip feminin nespus de urât, mic, brun, cu nasul mare ‒ cu toate că, de fapt, altele, frumoase, sunt exact la fel de autentice. ‒ Printre bărbați, rasa cu vizibil adaos de sânge african sau asiatic este de asemeni cea care pare mai autentică. Portugalia nu putea fi mare ‒ și efectiv nu a fost ‒ decât în momentul când întâlnirea unor contingențe exterioare și interioare făcea posibilă o explozie națională. Grenada care nu explodează zace pe pământ, mică și obscură, în aparență inofensivă...

Cu aceasta ajung la cea de-a doua caracteristică fundamentală a oricărui Portughez și, totodată, la trăsătura fundamentală a situației portugheze, care este rezultanta tuturor componentelor opuse. Toți locuitorii Peninsulei Iberice sunt, ca atare, continentali. Colonizarea Spaniolilor nu suportă niciun fel de comparație cu cea olandeză sau engleză – grupuri de hidalgos au întreprins drumuri pe mare asemănătoare cu cele făcute călare de Beduini prin pustiu, iar rezultatul întâmplător a fost un Imperiu. Dar nici Portughezii nu sunt un popor de navigatori la origine. Ei sunt solid și ferm înrădăcinați în pământul patriei și converg astfel cu grădinarul francez. Gândiți-vă numai la străvechea lor cultură forestieră, datorită căreia Portugalia e atât de împădurită, pe cât de golașă e Spania. Dar ei au fost nevoiți să plece, ca să trăiască; așa cum Eugenio d'Ors a spus-o bine cândva: „Portugalia este un balcon spre infinit.” De aceea, ei și-au creat imperiul lor colonial așa cum e bombardată o navă de la înălțimea uscatului. Iar marile figuri de excepție le-au creat posibilitatea urmașilor, care n-ar fi putut niciodată să ia inițiativa. De aceea, comercianții Portughezi tipic naționali din epoca de glorie semănau mai degrabă cu Hanseații germani: ei au rămas în esență comercianți chiar și când au devenit colonizatori. În mod foarte semnificativ, conchistadorilor Spanioli le corespund în Portugalia bandeirantes. Oricât de mari au fost posesiunile lor, ei nu s-au identificat niciodată cu ele în așa fel încât să devină, prin ele, ei înșiși mari și largi. Dacă Imperiul Indian al Englezilor a început cu Compania Indiilor de Est, un spirit asemănător cu acela al celor din urmă a rămas determinant în coloniile portugheze. Iar astăzi, cu tot orgoliul lor, ei vorbesc despre Brazilia, cu adevărat vastă și generoasă, așa cum niște părinți săraci și obscuri vorbesc despre un copil care s-a ridicat în societate. Niciodată Portughezii n-au arătat marea linie a popoarelor imperiale, ei nu și-au dovedit pretutindeni decât „destoinicia”, și mai ales în ceea ce e mic și meschin. Nu-i de mirare, deci, că Portugalia, spre deosebire de Spania, n-a dat niciodată dovada vreunei puteri de seducție.