Puşcaşii marini ruşi au asaltat, pe 5 Septembrie, la Constanţa,
vasele noastre de război şi i-au dezarmat pe ofiţeri şi marinari. Apoi,
ofiţerii au fost invitaţi să-şi părăsească navele pentru a da, în birourile
portului, declaraţii de fidelitate faţă de Comandamentul rus. Au fost conduşi,
încadraţi de soldaţi cu baioneta la armă, până la clădirea gării portului,
unde, după două ore de aşteptare, un căpitan sovietic le-a comunicat că sunt
liberi să plece unde vor. Căpitanul de vas Alexandru Dumbravă, când şi-a văzut
vasul invadat de marinarii ruşi, a preferat să se împuşte. În ajun primise
ordinul Mihai Viteazul şi fusese
numit secretar general al Ministerului Marinei; toţi camarazii îl sărbătoriseră
cu această ocazie. A murit vitejeşte, în nobila tradiţie a marinei.
În momentul în care ofiţerii au primit permisiunea să părăsească
gara portului, li s-a spus că se pot întoarce pe vasele lor pentru a-şi lua
efectele personale. Cu toate acestea nu li s-a permis să urce pe nave decât
unul de fiecare unitate. Cei întorşi în cabinele lor constatară că acestea
fuseseră prădate, în timpul absenţei lor, de ofiţerii ruşi. Marinarii români,
stupefiaţi de comportamentul şefilor bolşevici, nu puteau înţelege cum se face
că ofiţerii sovietici se comportă ca nişte hoţi ordinari.
Orgolioşii ofiţeri ai marinei britanice şi cei ai marinei
americane sunt, din păcate, fraţii de arme ai acestor tâlhari...
Am luat masa la Vasilescu. La cafea, l-am invitat pe Narîșkin să
ne ţină companie. Conversaţia alunecă mai întâi spre problema spiritului
poliţienesc ce domină toate instituţiile sovietice. Eu am susţinut că într-o
adevărată democraţie, poliţia politică este ilegitimă şi incompatibilă cu ideea
de libertate, că ea creează o atmosferă de suspiciune şi alterează caracterul
oamenilor. Narîșkin mă asculta cu eternul său zâmbet pe buze, în care puteai
citi siguranţa, liniştea şi un fel de indulgenţă superioară. Înregistra totul
cu atenţie, ca un magistrat. Calmul şi surâsul său m-au înfuriat şi m-au făcut
să-i spun lucruri neplăcute, încercând, la rândul meu, să-l înfurii. Am făcut
elogiul democraţiei liberale, ridiculizând regimurile care, dimpotrivă, se tem
de libertate. Când am terminat, Narîșkin mi-a răspuns pe un ton de urbanitate
excesivă:
-
Cu permisiunea dumneavoastră, vă voi explica necesitatea
existenţei poliţiei politice în Uniunea Sovietică, pentru că la ea faceţi
aluzie. Aparent, aveţi dreptate; în realitate însă, d-voastră confundaţi
retorica democratică cu necesităţile fundamentale ale unor organisme ale
statului, în faza unor transformări revoluţionare. Mai întâi, statul nu este o
abstracţiune; apoi, nu trebuie ignorată realitatea de primă importanţă, că
omul, în toată complexitatea sa morală şi cu tot ce freamătă în subconştientul
său, adăposteşte în sine un fenomen natural: protestul permanent împotriva
vieţii sociale. Sufletul omenesc prezintă acest dualism contradictoriu: o
puternică înclinare spre individualism care îl face să se ridice împotriva
ordinii stabilite şi, în acelaşi timp, o anumită nevoie de comuniune socială, de
viaţă în comun. Fiecare dintre noi oscilează între atracţia spre anarhie şi
nevoia de comunitate. Cu toate astea, tendinţa spre individualism pare să fie
cea mai puternică şi, când ajunge să se lovească de constrângeri din afară,
omul recurge la un mecanism prin care învinge duplicitatea: el se izolează
moral, făcând din propriul suflet un refugiu la adăpostul căruia se
încrâncenează într-o atitudine de protest.
Creştinismul, în general, şi Biserica Catolică în special, au
înţeles această duplicitate a sufletului omenesc; din acest motiv Biserica a
recurs la spovedanie care, pentru ea, a fost mijlocul de a institui poliţia cu
ajutorul căreia să poată pătrunde în acest refugiu secret, pe care şi-l
rezervase sufletul omului. Bolşevismul procedează ca şi Biserica. El nu permite
izolarea individului, aceasta fiind deopotrivă periculoasă pentru individ, cât
şi pentru disciplina comunistă. Bolşevismul nu lasă pe individ nici un moment
singur, tocmai pentru a-i putea atenua înclinarea sa spre individualism şi a-l
încadra, în acelaşi timp, în şabloane de gândire care au rolul de a combate
aspiraţiile sale neconformiste. Se afirmă că, în ţara noastră, viaţa
cetăţeanului rus este spionată tot timpul, fapt ce provoacă indignarea ipocrită
a burgheziei. De fapt, acest spionaj nu este decât o indispensabilă terapie
anti-individualistă, căci, de teama de a nu fi denunţat, individul va face
eforturi să reziste tentaţiei izolării şi nu se va lăsa fascinat de intimitatea
individualistă care este, prin natura sa, chiar locul de naştere al oricărei
conspiraţii.
Biserica Creştină a obţinut unitatea de gândire şi de
sensibilitate conformă dogmelor sale organizând, printr-o ierarhizare a
pedepselor, spaima Judecăţii de Apoi. În Infernul său, Dante enunţă codul penal al Bisericii Catolice.
Toate condamnările conţinute în dogma Bisericii, având ca perspectivă
eternitatea, au avut un efect decisiv. Mobilizând pictori, poeţi, sculptori,
predicatori şi călugări deliranţi, Biserica a ştiut să nască frica de iad.
Insuflând această panică în suflete, ea a obţinut o supraveghere sigură a
tendinţei oricărui individ de a-şi crea o lume a sa. Rezultatele se cunosc.
Evul Mediu a văzut înflorind, în acest fel, în aproape întreaga Europă, o
unitate armonioasă dominată de Roma, un principiu unic, valabil pentru toţi
oamenii acelor vremuri.
Bolşevismul pune în aplicare exact acelaşi mod de organizare a
fricii, nu din spirit de perversiune, ci tocmai din necesitatea instituirii
unei poliţii a conştiinţelor, pentru eradicarea demonului individualismului.
Nemaiputând folosi imaginea infernului şi toate celelalte mecanisme utilizate
de Biserică, fiindcă eficacitatea acestor metode astăzi e nulă, dovadă,
pierderea totală a puterii pe care Biserica o deţinea acum şase secole şi
faptul că nimeni nu mai crede în poveştile despre diavol, noi am fost obligaţi
să venim cu inovaţii, recurgând la o poliţie politică perfecţionată, a cărei
eficacitate s-a verificat în URSS şi pe care, ca urmare, o vom organiza pe
întreg teritoriul ce va intra sub controlul nostru. Noi ştim să ţinem seama de
înclinările fundamentale ale sufletului omenesc; este o chestiune de pură
tehnică psihologică. Dacă omul vrea să-şi ascundă individualitatea în
sanctuarul vieţii sale intime, noi îi vom fabrica un nou «eu», îi vom
standardiza sufletul, iar infernul imaginat de Dante, devenit un risc real şi
imediat, îi va accelera procesul de transformare psihologică.
-
Chiar în cazul în care aţi fi dat o explicaţie reală sensului
spovedaniei, ceea ce, de pe poziţia pe care v-aţi plasat, n-aţi făcut-o,
dumneavoastră confundaţi aici două principii: spovedania este un act liber al
individului, în timp ce regimul poliţist este o acţiune colectivă care se
suprapune individului şi îl striveşte.
-
În fond, noi interpretăm exact procesul dezvoltării istorice. Cinematograful,
radioul, întreaga tehnică modernă, care au năvălit, dominând viaţa individului,
nu fac decât să uniformizeze gesturile, concepţia şi stilul de viaţă al
oamenilor. Dacă prin această şcolarizare, umanitatea pierde din varietate şi
pitoresc, ea câştigă în schimb în uniformitate, ceea ce uşurează organizarea
unităţii spirituale, politice şi economice a planetei. Şi, dacă privim cu
atenţie, constatăm cât de avansat este procesul de uniformizare, prin aceea că
el a depăşit individul şi că acum se aplică colectivităţilor. La aceeaşi oră,
în toate cabaretele, în toate sălile de dans, oriunde oamenii se adună să se
distreze, se cântă aceeaşi muzică, se execută aceleaşi mişcări, se comentează
aceleaşi filme, oamenii au aceleaşi trăsături de spirit şi aceeaşi tăietură a
hainelor, ca nişte roboţi puşi în mişcare de un mare resort universal.
Deosebirea dintre popoare constă numai în limbă; dar şi acolo este în curs
acelaşi fenomen de uniformizare. Cuvintele tehnice sunt deja comune şi această
situaţie va determina, cu timpul, pe măsură ce tehnica se va dezvolta, o
creştere continuă a numărului lor, apariţia a sute de mii de vocabule identice
pentru toate ţările. Va veni o zi când, inevitabil, se va naşte o limbă
universală, aşa cum a fost latina în Evul Mediu pentru cei aflaţi în sfera
catolicismului.
Secretul politicii noastre poate fi definit astfel: urmărirea
atentă a evoluţiei istorice şi alinierea noastră permanentă la tendinţele sale.
Totuşi, dacă se dă curs liber acestei tendinţe de uniformizare, ea riscă să dea
rezultate nedorite. S-a criticat, pe bună dreptate, aspectul vulgar, trivial al
acestei civilizaţii uniformizatoare, dar s-a omis să i se analizeze cauzele.
Individualismul necontrolat face ca el să dezvolte toate elementele negative pe
care le conţine. Mijloacele de inoculare colectivă a gusturilor şi a opiniilor
create de tehnica modernă, de presă, cinema, mâine de radio-televiziune, nu pot
fi lăsate la bunul plac al întreprinderilor particulare, care nu se orientează
decât după imperativul beneficiilor materiale şi prostituează aceste puternice
mijloace de educaţie colectivă. Procesul de uniformizare a colectivităţii nu
poate fi oprit, dar poate fi împiedicată tendinţa sa spre vulgaritate. Să nu
uităm că cei ce compun elita, luată în sensul de elită spirituală, vor fi
totdeauna o minoritate pe care vulgara exuberanţă a maselor o va sufoca. Orice
om care a lucrat într-o grădină ştie că buruienile au o vitalitate superioară
plantelor cultivate. Sarcina grădinarului nu este tocmai aceea de a plivi grădina,
pentru a uşura dezvoltarea armonioasă a plantelor ce îl interesează şi pe care
creşterea buruienilor le-ar lipsi de spaţiul indispensabil vieţii lor?
Partidul Comunist procedează asemenea grădinarului: el face
poliţie în rândul buruienilor individualiste, pentru a permite libera
dezvoltare a plantelor pe care le cultivă, adică a omului armonios înregimentat
în procesul de unificare planetară a comunităţii umane. În civilizaţia
americană se observă, de asemenea, acest fenomen de liberă dezvoltare spre
uniformizarea vieţii, dar muzica, radioul, cinematograful american dezvăluie
vulgaritatea preocupărilor şi penuria de aspiraţii superioare ale acestei
civilizaţii. Instinctele josnice nu sunt înăbuşite, din contră, sunt stimulate,
capitalismul neavând altă preocupare decât cea a câştigului. Niciodată masele,
lăsate în voia lor, nu vor aprecia creaţiile superioare ale spiritului.
Totdeauna ele vor prefera jazzul simfoniei, de unde reiese necesitatea unei
educaţii, altfel spus, a unei libertăţi dirijate.
Înclinările spre individualism fiind atât de înrădăcinate în om şi
pornirile sale vulgare atât de puternice, este indispensabil ca pedagogia
colectivităţii să fie foarte severă. Varga, la care dascălii din şcoli făceau
apel altădată, trebuie utilizată în educarea maselor, potrivit stadiului de
dezvoltare al acestora. De unde vine această revoltă ipocrită împotriva
pedagogiei sociale sovietice? Trebuie oare să vă reamintesc că şcolile publice
din Anglia aplică pedepse copiilor?
În Rusia, poliţia este, în realitate, o şcoală a maselor. Ea le
obligă să se adapteze condiţiilor de viaţă colective, condiţii impuse de
formele de producţie, eliminând orice ispită vulgară. Poliţia politică este un
filtru care împiedică instinctele individualiste să tulbure climatul vieţii
comuniste. Aceasta este garanţia identificării totale a individului cu marile
şi luminoasele idealuri bolşevice; e vorba de o acţiune energică de suprimare a
tot ceea ce este meschin şi corupt în individ şi în spiritul burghez.
Prin natura sa, omul nu este un animal combativ. Laşitatea îi e
mai la îndemână decât curajul; frica este cea care îl caracterizează, nu
îndrăzneala. Or, noi trebuie să folosim laşitatea transformând-o într-o forţă
generatoare de aspiraţii nobile. Masele tind firesc spre tot ce este ieftin şi
banal. Numai o mică minoritate este fascinată de aspiraţiile înalte. Eforturile
acestei minorităţi se vor pierde, iar energiile valoroase se vor măcina în mod
stupid, fiindcă această minoritate nu va putea niciodată impune maselor un efort
spre ceva care s-ar opune înclinaţiilor spre abjecţie ale acestora. Perioadele
luminoase ale istoriei umanităţii au coincis cu epocile în care elita a dispus
de suficiente mijloace de constrângere pentru a impune maselor un anumit stil
de viaţă. Orice societate este definită de elita sa conducătoare, iar forţa sau
slăbiciunea unei naţiuni, capacitatea sa de a rezista, de a juca un rol în
istorie, sunt determinate de clasa conducătoare a acesteia. Dar o elită nu
durează decât atâta vreme cât ea se identifică cu momentul dezvoltării
istorice; autoritatea unei elite şi forţa ei de constrângere nu se justifică şi
nu rămân intacte decât în măsura în care ea continuă să se identifice cu
progresul istoric.
Partidul Comunist este elita revoluţiei în plină desfăşurare; el
întrupează ideea comunistă, şi aceasta îi legitimează puterea, îi dă dreptul să
guverneze, nu atât pentru că ar constitui temelia unei forţe materiale sau
intelectuale, ci armătura momentului istoric pe care îl reprezintă şi căruia îi
facilitează deplina realizare. În lupta împotriva obstacolelor
individualismului, poliţia politică nu este decât un mijloc pus la dispoziţia
elitei revoluţionare, un mijloc care îi va permite să-şi îndeplinească misiunea
istorică. Cunosc prejudecăţile burgheze în privinţa elitelor; e vorba de
reflexul organic al mediocrităţii faţă de tot ce o depăşeşte în inteligenţă şi
în spiritualitate. Partidul Comunist (trebuie să înţelegeţi) este noua elită în
evoluţia istorică a societăţii umane.
-
Am putea, cel mult, afirma că este aceeaşi Mărie cu altă pălărie.
Poporul are o vorbă: «Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor»; în orice caz,
ne vine greu să asociem noţiunea de elită cu cea de comunism, fiindcă ne par
contradictorii.
-
Nicidecum. Ce este elita socială? O forţă revoluţionară conştientă
de sensul momentului istoric. Nu aptitudinile generale sunt cele care definesc
o elită, ci capacităţile sale specifice care coincid cu nevoile particulare ale
unei societăţi oarecare, într-un anume moment istoric. Schimbarea elitelor sociale
corespunde proceselor intime de transformare a organismului social, fiecare
nouă elită corespunde unei noi faze de desfăşurare a istoriei. O elită socială
este un interpret al momentului istoric, hrănită de ideile specifice ale
acestui moment şi capabilă să forţeze şi să înlăture obstacolele care barează
calea transformărilor sociale şi economice. În această capacitate de a depăşi
obstacolele, în justa interpretare a direcţiei pe care s-a angajat desfăşurarea
procesului istoric constă efortul creator al elitei conducătoare, care se
distinge prin acţiunea sa constantă şi violentă în calitate de minoritate
revoluţionară.
Corpul social, pus în faţa complexelor probleme ridicate de
procesele politico-economice, se simte dezorientat, reacţionează pe dos, incapabil
să înţeleagă datele noilor probleme cu care se confruntă şi pe care încearcă să
le rezolve prin concepte depăşite. Misiunea elitei revoluţionare constă tocmai
în găsirea soluţiilor potrivite. Puterea de rezistenţă a unei elite sociale
este proporţională cu capacitatea sa de adaptare la momentul istoric. Când
forţa sa de decizie scade şi când energia şi autoritatea sunt înlocuite cu
spiritul de negociere, când se ajunge la moleşirea şi apoi la dispariţia
elitei, faptul se datorează schimbărilor intervenite în climatul social.
Fenomenul de degenerare a clasei conducătoare nu e, aproape niciodată, cauzat
de pierderea calităţilor inerente elitei sociale, ci de schimbarea substratului
istoric care îi dădea acesteia viaţă şi vigoare. O plantă care nu mai găseşte
în sol elementele nutritive de care are nevoie se ofileşte şi degenerează.
Incapacitatea elitei burgheze de a rezolva problemele sociale şi economice nu
dovedeşte pierderea calităţilor sale intelectuale, ci probează numai că ea a
încetat să mai corespundă momentului istoric, că este istoriceşte condamnată.
Schimbarea unei elite are, într-adevăr, ceva patetic. În cursul
agitatei şedinţe a Convenţiei din 9 Thermidor, Robespierre, ezitând, n-a ştiut
să ia măsurile energice care l-ar fi salvat, nu pentru că i-ar fi slăbit
calităţile, ci pentru că se simţea depăşit de evenimente. Factorii exteriori
dădeau câştig de cauză Convenţiei care, fără îndoială, era compusă din elemente
inferioare moral incoruptibilului Robespierre, dar care corespundeau acestui
moment în care Revoluţia îşi schimba cursul. Iar Tallien, învingătorul lui
Robespierre, deşi o adevărată secătură, era interpretul acestui moment.
În succesiunea fenomenelor istorice, imoral înseamnă inadecvat;
evaluările istorice nu pot fi confundate cu cele etice, deoarece istoria, ca şi
natura, se raportează la criteriul necesităţii. Orice transformare se manifestă
printr-o slăbire a credinţelor şi a ceea ce este tradiţional, slăbire care
corespunde unor schimbări în activitatea economică. Războiul are un caracter
revoluţionar; burghezia este astăzi pacifistă deoarece, istoric, se simte
depăşită. În 1944, noi ne-am îndepărtat mai mult de climatul istoric al Europei
din 1914, decât ne depărtasem în 1914 de cel din 1814. Războiul este deopotrivă
un stimulent şi un instrument de accelerare a tehnicii. Dacă burghezia urăşte
războiul, o face din instinct de conservare, din cauză că acesta nu-i mai
serveşte interesele de clasă, rupe echilibrul existent şi impune cu necesitate
o nouă ordine socială şi noi forme de viaţă. Superioritatea comunismului stă în
înţelegerea exactă a rolului istoric îndeplinit de război în grăbirea
procesului revoluţionar care transformă omenirea; din acest motiv, comunismul
transformă ideile în pasiuni, singura formă de sensibilizare a maselor şi
singura cale de acces a gloatei la aceste idei.
Concepţia leninistă despre soviet este cea a unei avangarde sau
elite necesare revoluţiei socialiste. Lupta lui Lenin împotriva Menşevicilor a
fost, în realitate, preludiul luptei pe care astăzi o duce comunismul împotriva
socialismului infestat de spiritul burghez reformist. În 1903, Lenin declara că
partidul socialist trebuie să devină avangarda armatei muncitoreşti, impunând o
selecţie severă la admiterea în rândurile sale a noilor elemente revoluţionare.
În privinţa acestei selecţii a elitei revoluţionare, Martov şi Trotsky
preconizau admiterea simplilor simpatizanţi, lucru care echivala cu cea mai
abjectă formă de oportunism politic.
-
Această concepţie a unei minorităţi sectare nu este deloc
democratică, în special când această minoritate vrea să-şi impună concepţiile
prin violenţă.
-
Obiecţiunea d-voastră, colonele Rura, este cea a unui burghez
democrat. Ceea ce ne interesează pe noi, bolşevicii, nu este puritatea
mijloacelor utilizate, ci scopul urmărit. Riguroasa selecţie pe care o cerea
Lenin nu era o concluzie sectară, iar restricţiile privind aderarea însemnau
numai păstrarea spiritului combativ, a nervului revoluţionar, a forţei noastre
de şoc. Lenin se opunea veleitarilor revoluţiei, oportuniştilor dispuşi la
orice tranzacţie. El proceda ca un antrenor care evită depunerea grăsimii pe
muşchii unui boxer. Stăruinţa lui Lenin de a crea o elită revoluţionară ţinea
şi de faptul că el nu credea în forţele revoluţionare spontane ale clasei
muncitoare. Aceasta este prea impregnată de mentalitatea mic-burgheză şi, prin
aceasta, înclinată către oportunismul socialismului reformist. Dimpotrivă,
Lenin dorea o elită întărită printr-o continuă activitate revoluţionară, o
elită cu convingeri şi practică marxista. Ca militar, d-voastră ştiţi foarte
bine că nu numărul, ci calitatea unei trupe defineşte valoarea sa combativă.
-
Dar epurările din 1936?
-
Ele probează că acel criteriu al selecţiei severe pentru păstrarea
elitei revoluţionare este mereu în vigoare în Rusia Sovietică; ele sunt o probă
de conservare intactă a spiritului revoluţionar iniţial. Din acest motiv,
partidul bolşevic şi Rusia Sovietică constituie forţele conducătoare ale
revoluţiei mondiale şi sunt în măsură să pregătească structurile dictaturii
proletariatului pe întreaga planetă.
-
Deci, nu veţi permite să existe state necomuniste?
-
Se vede că nu sunteţi familiarizat cu dialectica marxistă. Voinţa
generalisimului Stalin nu joacă nici un rol în această privinţă; Partidul
Bolşevic, în calitate de interpret al actualelor procese de transformare, nu
face decât să urmeze indicaţiile momentului istoric, grăbind unificarea
structurilor politice şi economice ale planetei. Pentru a vă explica printr-o
formulă mişcarea dialectică şi momentele acestui proces istoric, le voi defini
ca o trecere de la realitatea condiţiilor istorice (care constitue teza),
pornind de la nevoi (adică antiteza) la acţiunea proletariatului, care este
sinteza. Această mişcare dialectică vă va ajuta să înţelegeţi motivul pentru
care Rusia Sovietică nu poate accepta formula tranzacţiilor, nu se poate opune
sintezei procesului istoric.
Eu ştiu ce vă interesează: care va fi soarta României cu vechea sa
structură capitalist-burgheză? Daţi-mi voie să vă spun că, în această dramatică
confruntare istorică, nu e loc pentru excepţii.
Cum noi rămăsesem tăcuţi, Narîșkin reluă conversaţia dându-ne, cu
o amabilitate excesivă, informaţii asupra felului cum decurg operaţiunile
militare (eu le auzisem la radio), făcu câteva aprecieri elogioase la adresa
armatei noastre şi, cu un surâs curtenitor, ne părăsi pentru a se retrage în
camera sa, unde, spunea el, avea de lucru.
L-am întrebat pe Vasilescu: Ai auzit? Înţelegi acum? Jafurile,
violurile, asasinatele, toate astea se cheamă dialectică marxistă şi cei care le
comit constituie elita revoluţionară, interpretă fidelă a momentului istoric.
Bolşevicii fac metafizica crimei.
-
Da, şi cu ce calm ne anunţă apropiata exterminare!
-
Mai ales, cu ce surâs suav, ca şi când ne-ar invita la o cupă de
şampanie. În nici un caz nu-l putem acuza de ipocrizie. Câtă gentileţe din
partea sa să nu ne spună că vom fi jupuiţi de vii.
-
Ce vor face anglo-americanii?
-
Nimic. Vor privi cu atenţia cu care un medic observă un cobai
căruia i s-a inoculat un microb. Suntem un popor care serveşte experienţelor
dialectice ale lui Stalin. Noi cunoaştem teza. Păcănitul armelor automate de
afară, este realitatea condiţiilor istorice. Dacă nu ne place asta, nu avem
decât să protestăm împotriva mişcării dialectice, faţă de care, de altfel, nu
există apel. Mi-e somn. Noapte bună! Şi nu uita antiteza, fiindcă sinteza va fi
Katyn.
