I. FILOSOFIA CA ARTĂ

Vremurile se schimbă. După ce a fost înfăţişat timp de secole ca o făptură ostilă luminii, străină de viaţă, ca un fel de bufniţă, ai cărei ochi de erudit înarmaţi cu o pereche  de ochelari nu părăsesc niciodată hârtiile şi nu privesc natura decât pentru a o critica şi a o defăima, iată că filosoful începe puţin câte puţin să-şi vadă din nou recunoscut rolul ce îi revenea pe timpul lui Platon, când era amantul înflăcărat al înţelepciunii. Dar amantul tipic nu este bătrânul cu spirit senin; este efebul impetuos şi plin de ardoare. Şi după ce vreme de numeroase decenii metafizica a fost văzută drept cea mai uscată şi mai abstractă dintre disciplinele erudite, drept chintesenţa însăşi a plictiselii, astăzi există unii care ştiu, şi mulţi care bănuiesc că filosofia este mai puţin o ştiinţă şi mai mult o artă. Or, arta este expresia cea mai înaltă şi cea mai vie a vieţii.

În fapt, filosofia nu este o ştiinţă decât în măsura în care orice altă artă este o știință – întrucât e vorba de mânuirea perfectă a unor mijloace de expresie, de stăpânirea unei anumite tehnici, de cunoaşterea şi înţelegerea materiei de elaborat. Tehnica gânditorului este gândirea însăşi. A fi capabil să gândească are cu adevărat pentru el o valoare pur tehnică; în ea constă competenţa lui, tot aşa după cum sculptorul trebuie să fie capabil să-şi mânuiască dalta; prezența acestei facultăți suntem deci îndreptățiți s-o pretindem la orice gânditor care are curajul să apară în public. Mijlocul de expresie al gânditorului este limbajul, în sensul că o idee nu se realizează decât într-o formulare clară şi lipsită de ambiguităţi. În sfârşit, materia lui primă sunt cunoştinţele. Aşa cum muzicianul trebuie să aibă în sânge ştiinţa armoniei şi a contrapunctului şi să ştie să aprecieze exact efectul fiecărei succesiuni de sunete şi al fiecărui ansamblu muzical prin raport la ceea ce precede şi la ceea ce urmează, filosoful trebuie să stăpânească legile gândirii şi să poată judeca limpede raportul dintre idei, precum şi valoarea lor relativă. Şi aşa cum la pictor trebuie presupusă o cunoaştere suficient de completă a materiei artei sale, pentru ca să poată înţelege rolul chimic al culorilor pe care le foloseşte, să anticipeze influenţele lor reciproce şi posibilele lor transformări, filosoful trebuie să stăpânească ştiinţa epocii lui şi să-i aprecieze corect rezultatele, pentru ca tabloul lumii pe care îl alcătuieşte să nu se ofilească prea repede, iar degradarea culorilor să nu-l ameninţe cu distrugerea. În acest sens, dar numai în acest sens, filosoful este un savant în înţelesul propriu al cuvântului; calitatea lui de savant nu are însă valoare decât în acea parte a profesiei sale care poate fi învăţată şi predată. Dar a filosofa este cu adevărat o artă. Gânditorul lucrează cu legile gândirii şi cu datele ştiinţei exact aşa cum operează muzicianul cu sunetele. El trebuie să găsească acorduri, să-şi imagineze succesiuni de sunete, să topească părţile într-un întreg în virtutea unor raporturi necesare. Dar pentru asta el are nevoie de artă. Cunoştinţele cele mai întinse n-ar putea să producă, doar prin ele însele, o viziune asupra lumii; nici judecata cea mai pătrunzătoare nu descoperă vreodată un nou adevăr. E vorba de a organiza cunoştinţele pozitive, de a introduce un subiect în interiorul obiectului, de a întemeia ceea ce nu este decât un fenomen tranzitoriu pe fundamentul unei idei; e vorba de a li se conferi o structură unor fenomene amorfe, de a da o formă materiei şi de a o trezi astfel la viaţă. De aceea, problema esenţială a filosofiei, ca a fiecărei arte, este aceea a formei. Problema valorii cutărei viziuni asupra lumii se reduce în cele din urmă la o problemă de stil.

Evident, când vorbesc despre stil, nu mă refer la forma exterioară, exprimată prin limbaj, ci am în vedere stilul gândirii. Un mare gânditor nu trebuie să fie neapărat – deși de obicei este − și un mare scriitor. Arta lui nu constă în a forma cuvinte, fraze şi idei, ci în a forma probleme. Sarcina lui nu este aceea de a exprima ceea ce se ştie deja, ci de a dispune necunoscutul în aşa fel încât acesta să devină cognoscibil. Din perspectiva gânditorului, scriitorul nu este decât un simplu decorator. Capacitatea plastică a scriitorului se dezvăluie după felul în care spune ceea ce, la urma urmei, ar putea gândi şi spune toată lumea. Cea a gânditorului ‒ după punctul de vedere din care îşi înfăţişează obiectul, după maniera în care pune problemele care li se oferă ca atare tuturor. Întreaga şi unica lui originalitate rezidă în acest „cum”. Neutralitatea materiei prime, considerată în ea însăşi, se evidenţiază în filosofie mai puternic decât în celelalte arte, din moment ce toţi gânditorii n-au tratat în definitiv decât o singură temă: aceea a raporturilor dintre Spirit şi Natură sau, pentru a folosi formula mai pretenţioasă a unei alte epoci, dintre Lume şi Dumnezeu. Filosofii se diferenţiază unul de altul doar după modul în care pun această problemă. Forma este cea care îi conferă materiei dimensiunea ei spirituală. Iar această formă este o funcţie a stilului.

Filosofia este, exact în acelaşi sens ca şi pictura sau muzica, o artă. Ea dispune de mijloace de expresie care îi sunt proprii; de aceea realizările ei stârnesc altfel de impresii decât ale celorlalte arte. Perfecţiunea unei sculpturi sau a unei opere muzicale ne impresionează în funcţie de frumuseţea ei. Perfecţiunea unei viziuni despre lume ne izbeşte în funcţie de adevărul ei. Dar ce este adevărul, dacă nu o formă particulară a perfecţiunii estetice? − Hume, constatând că natura nu ne oferă nicio dovadă a necesității principiului cauzalităţii, conchide de aici că întrebarea „de ce?” îşi avea originea doar în obişnuinţă şi, prin urmare, dacă vrem să mergem la fondul lucrurilor, era arbitrară. Kant, care porneşte de la aceleaşi premise, dar căruia,  pe deasupra, nu-i scapă faptul că dacă vrem să înţelegem, nu putem evita chestiunea cauzei, ajunge la concluzia că ideea de cauzalitate este o premisă necesară, o condiţie primă, un principiu fundamental al experienţei şi – tocmai în virtutea cestui fapt – nu poate fi derivată din experienţă. Noi acceptăm teza lui Kant drept adevărată. Dar ea nu se deosebeşte de cea a lui Hume decât prin modul în care este pusă problema, prin nimic altceva. Aşadar, ceea ce asigură adevărul şi valoarea criticii raţiunii pure este o calitate de ordin formal, exact aşa cum forma Sărutului lui Rodin dă valoarea şi frumuseţea acestuia. Adevărul însuşi, privit în acest context, este o expresie a calităţilor de ordin estetic, la fel ca frumuseţea unui poem sau a unei statui.

De aceea, descoperirea unor noi adevăruri implică, nu mai puţin decât orice alt efort artistic, o vocaţie intimă şi originală. Cunoştinţele nu sunt niciodată de ajuns. Cel care ar dori să practice filosofia bizuindu-se  numai pe erudiţie ar semăna cu artistul care, lipsit de un talent autentic, ar încerca să creeze ca un artist, numai cu experiența cursurilor academice. Nu este cu totul imposibil. Cel care este creator doar într-o măsură infimă, dar este foarte laborios, deţine o experienţă considerabilă şi suficient discernământ pentru a distinge ceea ce este bine de ceea ce este rău, va aprecia într-o manieră acceptabilă nu doar lucrările altora, ci şi pe cele proprii – dacă va investi suficient timp, dacă știe să culeagă cu asiduitate ideile bune care îi vin şi le respinge fără cruţare pe cele care nu valorează nimic – le va aduce până la a nu fi rele. Până la această limită precisă ‒ limita a ceea ce nu este rău, sau, aşa cum insinuează criticii caustici, „nu tocmai rău” ‒  orice artă poate fi înlocuită prin ştiinţa completată de judecată. Acesta este domeniul artei academice, căreia filosofia i-a furnizat din toate timpurile un contingent considerabil. Dar, oricât de importantă ar fi disciplina, numai inspiraţia spontană îi permite artistului să atingă grandoarea şi perfecţiunea adevărată. Nimeni nu și-a creat vreodată prin efortul depus un stil pe care nu l-a avut la origine.

 

Filosofia este aşadar o artă. Dacă lăsăm acum deoparte aspectul estetic al problemei pentru a o aborda din perspectiva categoriilor psihologice, vom ajunge la aceleaşi rezultate. Ca toate manifestările esenţiale ale vieţii, filosofia s-a născut dintr-o nevoie imperioasă a sufletului de a stabili un raport satisfăcător între el şi lume şi de a pune capăt unei stări de tensiune. Ea încearcă să stabilească o relaţie vie între Univers şi Spirit. Dar celelalte arte, care înfăţişează viaţa interioară, urmăresc oare un alt scop? Goethe, care „a trăit” mai intens poate decât orice alt creator această conexiune dintre om şi natură, a arătat, la drept vorbind, puţin interes pentru abstracţiunile metafizice. La el, sentimentul Universului şi-a găsit expresia în versuri nemuritoare. Beethoven s-a confruntat cu spiritul Universului în acordurile şi în simfoniile sale, iar sensul Universului nu este mai puţin prezent în ultimele sale cvartete decât în cele mai desăvârşite sisteme metafizice ce au ajuns până la noi. Platon, Goethe, Beethoven: toţi au aspirat către acelaşi ideal. Dar s-au folosit de limbaje diferite. Unul a găsit în sunete expresia cea mai vie a simțului său asupra Universului, altul în concepte şi în idei. Şi când la acesta din urmă, centrul de greutate al naturii sale s-a mutat din minte în inimă, critica s-a transformat într-o mistică. Fiindcă se poate întâmpla ca o dorinţă arzătoare a sufletului, după ce a găsit pentru multă vreme în analiza rece a conceptelor o detensionare satisfăcătoare, să izbucnească pe neaşteptate, ca o invocaţie înflăcărată adresată cerului. În felul acesta, nu puţini gânditori au devenit nişte sfinţi. Atunci când natura intimă a omului este lăsată să vorbească liber, graniţele fixate de şcolile de gândire dispar. Fără îndoială, filosofia, religia şi arta au domenii distincte, care nu pot fi comparate unul cu celălalt. Şi totuşi, ele alcătuiesc o unitate, în sensul că se nasc din aceeaşi sursă şi îi permit unei aspiraţii a spiritului creator, în principiu aceeaşi, să se exprime. Folosindu-se de limbaje diferite, diversele tendinţe ale omului nu vorbesc niciodată, în esenţă, decât despre Unic şi Inexprimabil.

Din aceste consideraţii reiese caracterul strict personal al oricărei filosofii. Nu pot exista concepţii impersonale despre lume, termenul însuşi conţine o contradicţie. Filosoful nu fotografiază Lumea, aşa cum pictorul nu fotografiază Natura. Ceea ce este impersonal – şi în consecinţă inuman ‒  nu ne priveşte în niciun fel şi nu are niciun fel de ecouri în om. Ceea ce este general, în sensul cel mai înalt al termenului, nu ne este accesibil decât reflectat într-o oglindă care este exclusiv individuală, obiectivul – doar într-o montură subiectivă. Întâmplător, există oare vreo frumuseţe generală obiectivă? − Nu. Și totuşi, când admirăm o capodoperă unică, în originalitatea ei exclusivă, avem impresia de a contempla Ideea însăși a frumuseții. Ceea ce este individual în cel mai înalt grad este, tocmai prin aceasta, tipic şi general. Astfel, pentru germani, Goethe, această personalitate absolut unică şi nemăsurat de multiplă, încarnează în acelaşi timp Ideea de umanitate superioară. La fel se întâmplă şi cu adevărul filosofic. Doar ecuaţia personală a gânditorului îi conferă, la fel ca şi frumuseții, în definitiv la fel ca şi oricărei alte Idei, o realitate obiectivă. O filosofie esenţialmente abstractă şi impersonală este un nonsens; născută din pulbere, ea se întoarce în pulbere. Ceea ce nu izbucneşte din străfundul inimii omeneşti nu merită nicio consideraţie.

Filosofia îşi extrage valoarea obiectivă tocmai din caracterul să personal! ‒ Acesta nu este un paradox, este un adevăr fundamental. Kant a arătat că lumea nu devine reală pentru noi decât datorită formelor gândirii pe care i le impunem – suprimaţi acest aspect subiectiv şi nu veţi mai avea nici realitate obiectivă. Este exact contrariul ideii unanim admise, care susţine că doar în felul acesta putem accede la „Adevărul” gol-goluț. Adevărul abstract nu există decât în raport cu un subiect cunoscător; eliminaţi acest subiect şi ideea adevărului abstract îşi pierde orice conţinut. Această constatare se aplică la fel de riguros şi la realitatea concretă pe care filosoful o proclamă ca fiind a sa; iniţial, aceasta nu este viabilă, la rândul ei, decât  în raport cu subiectul său, cu o persoană particulară, şi doar în felul acesta poate deveni supra-personală şi capătă o validitate generală. Aşadar, pentru noi, oamenii, nu există vreo obiectivitate care să nu se refere la un subiect. Iar acest lucru este valabil atât pentru gânditor, cât şi pentru artist. Oricât ar încerca el să se absoarbă, să dispară aproape din opera lui, nu rămâne mai puţin prezent acolo, precum Legea însăși a acestei opere; mai mult chiar, cu cât pare a se estompa în perfecţiunea obiectivă, cu atât se manifestă mai mult prezența Eului său creator. O filosofie al cărei adevăr ar părea obiectiv în sens absolut, ar fi în acelaşi timp cea mai personală din toate. Ar fi expresia vie a unei individualităţi unice, incomparabile, inimitabile, exclusive. Căci repetăm: filosofia este o artă. Cine caută adevărul trebuie mai întâi să-şi exprime desăvârşit propria personalitate.

 1906