Născut în 1961, la Tunis, cu studii de istorie și filozofie, preocupat de ezoterism, Nicolas Bonnal este autorul cîtorva incitante eseuri, cum ar fi: Mitterrand, marele inițiat, Tolkien: universurile unui magician, Misterele lui Stanley Kubrick, Cavalerii hiperboreeni și Graalul.

În Dostoievski și modernitatea europeană (în curs de apariție la Editura Sens), Bonnal pornește de la ideea că marele scriitor rus a fost și un mare vizionar, care anticipează, cu o clarviziune aproape neverosimilă, lumea occidentală de astăzi, cu mentalitățile și comportamentale ei specifice.

Iar în abordarea sa eseistul pornește de la o povestire mai puțin cunoscută și mai puțin apreciată a lui Dostoievski, Crocodilul, considerată în general o satiră la adresa ideilor socialiste și a lui Cernîșevski, pe care unii comentatori l-au identificat cu protagonistul povestirii. În altă ordine de idei, Crocodilul e o narațiune absurdă, în care se resimte influența lui Gogol (cel din Nasul și Mantaua); ea se dezvoltă pe alte coordonate decît marile romane dostoievskiene și rămîne oarecum „atipică“ în ansamblul creației scriitorului. La solicitarea soției sale, slujbașul Ivan Matveici face o vizită într-o menajerie, unde era expus un crocodil. Cei doi sînt însoțiți de un prieten de familie care își asumă rolul de narator. Apoi evenimentele se precipită: Ivan este înghițit de reptilă și, odată ajuns în pîntecele acesteia, își afirmă veleitățile de guru al umanității, pentru ca în final (sau cel puțin într-una dintre cele două variante posibile de final) crocodilul să fie, la rîndul său, devorat de un „gastronom“ în căutare de delicatese. Iar Nicolas Bonnal consideră că această povestire oferă o cheie de înțelegere a operei lui Dostoievski. Ea „este o parabolă liberă în care fantasticul se întrețese cu comicul și care tratează un ansamblu de probleme istorice și mai ales economice. S-ar putea spune chiar că povestirea lui Dostoievski este unul dintre primele texte care îi sucesc gîtul economiei politice, acestei – așa cum s-a spus – «negări desăvîrșite a omului». Și că-l regăsim în ea pe Kafka, o parte din Maupassant, tonul batjocoritor al presei subversive și toate opțiunile autodistructive ale literaturii moderne. Căci, lăsîndu-și devorat, în finalul textului său, crocodilul, Dostoievski ne aruncă într-un haos distructiv și într-o destrucție creatoare dintre cele mai fascinante“.

În opinia lui Bonnal, scriitorul rus anticipează așadar nu doar lumea și omul actual, ci și o parte însemnată a literaturii europene moderne, cu procedeele și mijloacele sale specifice, de la Maupassant și Zola, pînă la Kafka și Eugène Ionesco. Astfel, în Crocodilul naratorul își pierde prestanța și autoritatea pe care i-o conferise romanul balzacian, e departe de a mai fi omniscient și omnipotent, transformîndu-se într-un fel de om „bun la toate“ al personajului său. Iar în final, discursul lui se întrerupe brusc: „Este aporetic, nu vine cu un deznodămînt, cu o concluzie care să-i dea satisfacție cititorului. Rămîne deschis, ca și cum s-ar simți nedemn să povestească mai departe. Și frizează încă o dată ridicolul, dar un ridicol vag, un ridicol imprecis. Iar aici povestirea se apropie din nou de suprarealism. Sîntem în vecinătatea Însemnărilor unui nebun ale lui Gogol. Doar că acestea sînt mai degrabă însemnările unui amic de familie“.

Dar nu doar naratorul își pierde prestanța: personajele se comportă la rîndul lor ca niște marionete, sînt mai mult măști comice decît oameni în carne și oase. Căci ele reprezintă ipostaze ale omului „masificat“ al lumii actuale și sînt goale pe dinăuntru, asemenea crocodilului, iar această goliciune interioară le condamnă la un veșnic infantilism. Despre Elena Ivanovna, soția protagonistului, Bonnal scrie de exemplu „că este mai puțin o creație a lui Dumnezeu și mai mult a societății moderne. Este o pariziană pentru că are toate defectele parizienelor sau ale «femeii moderne» sau ale consumatoarei de emoții, senzații și produse sofisticate. Ea vrea să se bucure, să consume, să-și înșele bărbatul. Place bărbaților și caută să placă. Este un animal de salon. E făcută să fie animatoarea unei serate. Dar comportamentul ei rămîne infantil, iar viața ei sexuală pare a se reduce la… ciupituri («Stați să vă ciupesc pentru că ați plecat. Mă pricep să ciupesc foarte bine.»)“.

1. Dostoievski și Crocodilul

Rareori o primă lectură ne impresionează ca aceea a Crocodilului; fapt cu atât mai uimitor cu cât această povestire, ieșită din mâinile unui maestru, nu valorifică filonul obișnuit al autorului ei; ea a inspirat, așa cum știe toată lumea, titlul unei reviste satirice sovietice și, în sfârșit, constituie una dintre povestirile cele mai incitante și mai novatoare din literatura modernă. Este o parabolă liberă în care fantasticul se întrețese cu comicul și care tratează un ansamblu de probleme istorice și mai ales economice. S-ar putea spune chiar că povestirea lui Dostoievski este unul dintre primele texte care îi sucesc gâtul economiei politice, al acestei - așa cum s-a spus - „negări desăvârșite a omului”. Și că-l regăsim în ea pe Kafka, o parte din Maupassant, tonul batjocoritor al presei subversive și toate opțiunile autodistructive ale literaturii moderne. Căci, lăsându-și, în finalul textului, crocodilul să fie devorat, Dostoievski ne aruncă într-un haos distructiv și într-o destrucție creatoare dintre cele mai fascinante. Povestirea se lichefiază ea însăși sau mai degrabă se autoabsoarbe, din moment ce crocodilul este devorat de un mâncăcios încă și mai lacom decât el. Și rămânem, în final, așa cum fuseserăm și la început, cu o întrebare în vârful limbii: ce reprezintă crocodilul? Desigur, ne spune Ivan, el absoarbe nefericirea, funcția lui este aceea de a înghiți oamenii. E adevărat că vine din patria faraonilor.

Iată expuse pe scurt motivele pentru care nu vom înceta să ne referim la autorii apropiați de acest spirit al Crocodilului, apărându-i chiar și celui mai puțin retoric dintre cititori așa cum îi apărea Huysmans lui Léon Bloy.

Unii se pot întreba care este locul  ocupat de gândire în cărțile al căror obiectiv pare a fi doar acela de a ne pune la curent cu lecturile autorilor lor.

Noi o vom face fără nicio rușine; nu este vina noastră dacă citind și descoperind Crocodilul am avut impresia că-i citim și recitim pe Marx, Tocqueville, Gautier și pe atâția alții. Nu este vina  noastră că ni s-a părut că parcurgem dicționarul ideilor primite de-a gata al lui Flaubert sau că luăm act cu anticipație de exegeza locurilor comune întreprinsă de Bloy.

Ne găsim în fața unei povestiri matriciale, a unui mic strămoș al modernității critice și narative; căci, în definitiv, ce altă carte sfârșește prin a-și devora subiectul?

Ea ne situează în 1865, în prezentul etern al modernității burgheze europene și planetare, în fața unei modernități critice și subversive care sfidează aici modernitatea pozitivă și liberală, cea care a câștigat de altfel partida dintre datoriile sale de miliarde, Mall-urile ei comerciale, mass-media sa bine pusă la punct și umanitatea ei omogenizată. Să cităm laudele nemăsurate ale marelui și bunului Elie Faure, al cărui text generos subliniază cu fervoare ceea ce le datorăm marilor autori ruși de felul lui Dostoievski:

„Doar oamenii din generația mea își mai amintesc furtuna pe care a iscat-o pe cerul nostru liniștit apariția lui Tolstoi, dar mai ales a lui Dostoievski în decursul anilor 80. Toți pereții moralei noastre s-au prăbușit, fulgerul ne-a străpuns inimile. Datorită lor i-am înțeles deodată pe Stendhal și numaidecât pe Balzac, pe care înaintașii noștri îi tăvăliseră prin sosul naturalismului. Datorită lor, Shakespeare, Cervantes ne-au devenit inteligibili în totalitate. Datorită lor, s-a născut Nietzsche și a reînviat Iisus.”

Da, descoperirea a fost de un asemenea ordin.

„Dostoievski”, spune Nietzsche într-o formulă celebră și măgulitoare (căci cine ar fi demn să le deznoade șireturile?) „e singurul care m-a învățat ceva în materie de psihologie”.

Vom vedea că în Crocodilul Dostoievski este de asemenea singurul  care adeverește câte ceva în materie de sociologie și economie. Ah, „principiul economic”, „punctul de vedere economic”, evocate de opt ori ca niște formule-mantra în scurtul, dar densul nostru text, dar veți vedea! Veți vedea că doar în Idiotul sau în Posedații este prezent un asemenea proces kafkian sau aproape kafkian (căci modernitatea nu mai știe prin ce se face culpabilă, nici dacă este sau nu vinovată), dar aici el este expus într-o povestire scurtă și veselă. Perfect inteligibilă și în același timp total enigmatică.

Să citești prima pagină a Crocodilului înseamnă deja să pătrunzi în „sfânta sfintelor”, în misterul catedralei literaturii sacralizate, cea care n-a avut o viață prea lungă. Căci vârsta de aur nu este lungă niciodată. Puțin Flaubert, puțin Dostoievski, puțin Kafka și… cam atât.

Să începem.

Încă de la primele rânduri, Dostoievski își abordează subiectul pe tonul surprinzător, ce se va menține pe tot parcursul povestirii. El precizează ziua și ora, ca și cum am avea de-a face cu cine știe ce serial american. Suntem pe 13 ianuarie, la ora douăsprezece și jumătate. Data e importantă. Ne aflăm în timpul domniei lui Alexandru Eliberatorul, în plină modernizare industrială, în epoca lui Flaubert și Baudelaire, care s-au născut amândoi în același an cu autorul romanului Crimă și pedeapsă. Simți confuz de îndată, la fel ca și personajele atât de stupide ale povestirii, că această oră exactă are o semnificație importantă.

Nu suntem, într-adevăr, în lumea nedeterminată și în spațio-timpul neprecizat al poveștilor cu zâne; nu mai e „odată ca niciodată”, suntem la douăsprezece și jumătate, și asta este o oră exactă. Această necesitate de a preciza ora denotă, de asemenea, o intenție comică, care nu se va dezminți pe parcurs. Suntem în registrul comicului, iar eroii noștri sunt niște mici maniaci cărora le place precizia!